Nu știu dacă v-am spus, dar Andrei Coman, de la Bike44, se pricepe de minune la oameni. Prima dată când ne-am întâlnit să discutăm despre parteneriatul pentru Ciclaton, mi-a arătat, printre vorbe, o bicicletă roz: „Pentru tine, bicicleta asta ar fi perfectă! Este exact ca Wil, doar că e făcută special pentru a omagia Turul Italiei”. Prima mea reacție a fost un gând pe care l-am ascuns, diplomatic, în spatele unui zâmbet: „Ce clișeu! Dacă sunt fată trebuie musai să pedalez pe o bicicletă roz?!”. Însă, din acel moment, fanteziile mele de ciclist amator au început să capete nuanțe de roz-Giro. Anul viitor, Turul Italiei ajunge la ediția cu numărul 100 și visez să-i pot încuraja pe cicliști la fața locului, pe una dintre iconicele cățărări Stelvio, Colle delle Finestre, Mortirolo sau Etna (să vedem pe care-o includ organizatorii pe rută). Și ce fain s-ar potrivi ocaziei o cursieră roz-Giro!
Bineînțeles că nu-ți cumperi o cursieră numai pentru atâta lucru! Întâmplarea face însă că Bb al meu, uimit de cât de repede s-a acomodat pe Wil o „mimoză” ca mine, și-a luat și o cursieră, pe lângă MTB-ul și hibridul pe care le avea deja. Așa că la a doua mea tură cu Wil, pedala și el pe cursieră. După a treia tură cu Wil, îmi era clar că MTB-ul și Road Bike-ul sunt două experiențe diferite și că, dacă vreau să mă mai ia Bb măcar din când în când cu el, trebuie să-mi iau și eu cursieră.
Personal, îmi plac brandurile italiene, doar că, în ultima vreme, Gucci, Valentino și Dolce&Gabanna au fost înlocuite în indexul meu aspirațional de Pinarello, Bianchi, Colnago și, mai nou Wilier Triestina (vine de la „W l’Italia liberata e redenta”, unde W este o abreviere pentru „Viva!”). Bicicletele italiene sunt superbe – cam ca italiencele – frumoase, dar robuste; rafinate, dar construite să „livreze”. What you see is what you get. Și este foarte greu să-ți iei ochii de la ele!
Așa că, oameni buni, faceți cunoștință cu a mea Furia Rosa, zisă și Furiosa :D:
Wilier nu este un brand foarte cunoscut în România, poate și pentru că în acest moment este importat oficial doar de Bike44, din Cluj. Bicicletele Wilier au început să se fabrice încă din 1906, într-un modest atelier de pe malul râului Brenta, în nordul Italiei.
„La începutul secolului IX, bicicletele nu erau încă un lucru atât de comun în Italia și doar puțini și le puteau permite. Găseai aproape doar branduri străine, iar magazinele care le vindeau și le reparau nu erau tocmai la îndemână. În nord, primele biciclete au apărut în vitrina Saggiotto e Zaramella, care le și închiria. Câțiva ani mai târziu, bicicleta a devenit cel mai frecvent mijloc de locomoție pentru italieni, datorită pionieratului unor oameni ca negustorul și artizanul Pietro Dal Molin, de la Bassano. El era fascinat de biciclete și de viteza cu care câștigau popularitate în viața de zi cu zi. În timp ce ziarele relatau realizările sportive ale primilor cicliști mustăcios din Anglia, Franța și Italia, Dal Molin a decis să se implice în această aventură prin intermediul unui unui atelier de producție. A cumpărat un brand englez aproape necunoscut, Wilier, și a deschis atelierul în San Fortunato, pe malul stâng al râului Brenta”, scrie pe site-ul casei Wilier Triestina.
În timpul Primului Război Mondial producția a scăzut, dar brandul lui Dal Molin a ieșit revigorat din conflict, mulțumită faimei câștigate de detașamentul italian de pușcași, mulți dintre ei fiind echipați cu biciclete Wilier. La sfârșitul războiului, Dal Molin a dat ștafeta fiului său, Maria, care a numit fabrica Ciclomeccanica Dal Molin și a diversificat producția. În 1940, când Italia a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial ca forță beligerantă, Ciclomeccanica Dal Molin, care a primit noi comenzi militare, avea în jur de 100 de angajați. În aprilie 1945, când Italia a căzut definitiv în mâinile aliaților, fabrica a fost serios afectată de bombardamente, dar și-a revenit, încet-încet, după Război, concentrându-se exclusiv pe manufacturarea bicicletelor. Ciclismul a început să fie, și el, din ce în ce mai popular în Italia, promovat de duelurile mitice dintre Bartali și Coppi. În același timp a început să se răspândească practica sponsorizării cicliștilor de către producătorii de biciclete – Legnano, Atala și Bianchi o făceau deja, când Maria Dal Molin a decis să se alăture „clubului”. Pasul critic a fost începutul colaborării cu Veloce Club Bassano, companie fondată în 1892, care se lăuda cu o echipă extraordinară de cicliști amatori. Ideea susținerii cicliștilor a apărut în iarna lui 1945 și a coincis cu ocuparea orașului Trieste (anexat Italiei după Primul Război Mondial și aflat sub control naziștilor din septembrie 1943) de către forțele iugoslave. În 1946, o nouă echipă de cicliști îți făcea intrarea pe scena competițiilor profesioniste, purtând cu mândrie steagul Italiei prin culorile echipamentului și militând pentru cauza pierdutului oraș Trieste. Ciclomeccanica Dal Molin a conceput o bicicletă nouă pe care a numit-o Wilier Triestina. Reflecția de cupru inconfundabil a culorii sale a fost imediat brevetată și a devenit trăsătură distinctivă a companiei zeci de ani. Faptul că Dal Molin și consilierii săi de încredere de la Veloce Club Bassano au sprijinit deschis cauza Trieste i-a făcut pe tot mai mulți italieni să vadă un acronim patriotic îndrăzneț în spatele exoticul nume Wilier: „W (Viva) Italia Libera e Redenta” – „Trăiască Italia Liberă și Răscumpărată”.
Mulți cicliști faimoși au pedalat pe Wilier în momente importante ale carierei lor – Fiorenzo Magni când a câștigat Giro d’Italia, în 1948 și Tour of Flanders în 1950; Marco Pantani la a Tour de France 1997 (a ieșit pe locul trei, dar a câștigat două etape montane și a setat un nou record pe Alpe d’Huez – bicicleta sa în imaginile de mai jos); Campionul mondial Alessandro Ballan și al doilea clasat, Damiano Cunego la UCI Road World Championships în 2008.
Oricum, odată urcat pe un Wilier, nu mai ai nevoie de alte argumente pentru a lua în serios o relație de lungă durată. Lucru pe care l-am făcut și eu, după trei întâlniri cu Wil. Dar pentru că el e un băiat de test mărimea M (vezi aici ce a avut de spus freerider despre el) și eu am nevoie de commitment (și mărimea S), am luat-o acasă, de tot, pe Furiosa.
Recunosc că rozul-Giro a avut un cuvânt greu de spus în alegerea mea. Așa că îmi scot pălăria în fața lui Andrei Coman, care m-a bătut cu propriile arme, oferindu-mi nu doar un simplu produs, ci o poveste. Și eu care credeam că e specialitatea mea! 😀
Prima ieșire cu Furiosa a fost o tură de aproximativ 40 de km pe centura Grigorescu-Florești. Am avut nevoie de un pic de timp de acomodare pentru că, fiind obișnuită cu o bicicletă ușor mai mare, mi s-a părut că răspunde prea brusc la mișcările ghidonului. Cu ea am descoperit, însă (în sfârșit!), chiar de a doua zi, la o rută de 100+, plăcerea de a merge cu mâinile pe dropuri, în cea mai aerodinamică poziție posibilă!
Acum ne pregătim amândouă pentru Ciclaton (mai mult eu, ea lucrează doar în weekend). Sper din tot sufletul să n-avem parte de ploaie în Moldova, pentru că n-am mai pedalat în asemenea condiții pe-o cursieră, iar roțile subțiri și netede îmi dau emoții și pe uscat!
Între timp, donațiile au mers foarte bine pe contul meu de ciclist. Am ajuns la 1.224 de lei. Ultima donație – și cea mai mare, de 444 de lei – este de la un „anonim” căruia pare să-i placă foarte mult cifra 4, 44 and so on :D. Mulțumesc!
Mai mult ca perfectul 