țigăncușă ești frumoasă!

Despre romi, stereotipuri și prejudecăți.

 Theodor Aman – Țigăncuşă

În copilărie, percepția mea despre romi se înghesuia între două stereotipuri. Ca să înțelegeți, trebuie să vă povestesc despre Zorița, o tigancă veselă de la Găbud. De câte ori mă vedea, Zorița mă pupa apăsat pe amândoi obrajii și se minuna cât sunt de frumoasă. Nu știu de ce avea slăbiciunea asta pentru mine – poate pentru că am fost atât de negricioasă la naștere, încât femeile din sat au întrebat-o pe mama dacă nu cumva m-au schimbat la spital. Sau poate pentru că a mirosit la mine spiritul rebel de „mi se rupe de ce spune lumea”, îngăduit doar lor, țiganilor. Faza-i că și eu, și mama și Zorița știam că nu o să șterg amprentele alea lipicioase de pe obraji (pe care altfel le-aș fi executat imediat cu mâneca de la haină), pentru că se presupunea că îmi purtau noroc. Probabil același tip de stereotip i-au făcut pe părinții mei să zâmbească îngăduitor când le-am făcut cunoștință, la 6 ani, prin grilajul de la spitalul de boli infecțioase din Aiud, cu primul meu gagic: un țigănuș simpatic cu care alergam prin saloane și mă ascundeam pe sub paturi, spre disperarea asistentelor care ne tratau de hepatită. Ai mei s-au uitat atunci unul la altul și au zis – „O să i se aprindă de-acuma focul mereu” (se refereau la propriu – atunci ne încălzeam cu sobe în care ardeam lemne).

Pe de altă parte, însă, în discuțiile și mintea adulților de la mine din sat, țiganii erau ăia din bancul: „-Erau oameni pe drum, mă Ioane? – Nu! Numa doi țigani și-o muiere”.

Când făceam vreo boacănă eram amenințată, desigur, cu Bau-Bau-ul, dar cel mai adesea mi se oferea perspectiva de a ajunge la șatra de țigani. Și amenințarea a avut efect până am învățat, în adolescență, cântecul ăla cu țigăncușa frumoasă iubită cub castani. Atunci am înțeles că șatra înseamnă și altceva decât viață austeră, sub o prelată de căruță: înseamnă libertate, frumusețe, dragoste.

Ochii mei de copil au văzut și că țiganii sunt exact ca ceilalți. Unii poate mai fără carte. Unii poate mai prost îmbrăcați. Unii poate mai flămânzi. Triști, uneori – mai ales copiii. Mai înrăiți poate – dacă nu resemnați – adulții. Tânjind după bunăstarea pe care o vedeau în gospodăriile „rumânilor”, cum ne spuneau ei, la Găbud.

De-abia când am mai crescut, am început să realizez traumele pe care continuă să le trăiască țiganii. Care n-au dispărut, odată ce am decis să le spunem altfel.

Inițial am vrut să pun aici niște statistici. Dar n-am găsit de actualitate. Pe urmă m-am gândit că nici nu e nevoie de asta. Mai degrabă aș vrea să vă invit la o autoanaliză. Să întoarceți pe toate părțile percepția pe care o aveți despre romi și să vă întrebați de ce gândiți cum gândiți despre ei. Dacă nu aveți o părere prea bună și vreți să încercați să o schimbați, eu o să vă ajut, din când în când, cu câte o poveste culeasă prin intermediul proiectului Educație în comunități interetnice în care m-a implicat Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca. Teaves bahtalo!

P.S. Am fost alintată în multe feluri, dar alintul meu preferat rămâne „țigăncușă”, pentru că de fiecare dată completez în minte „ești frumoasă” 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s