Vineri seara am fost cu Furiosa la Bike44, unde Andrei și Iustin mi-au schimbat pedalele și mi-au îndreptat cornul de la ghidon, care s-a mutat puțin, după căzătura de la Ciclaton (Mulțumesc de ajutor, băieți! M-am simțit ca într-o familie revenind la voi în shop :D).
În visele mele cele mai erotice plănuiam să fac prima probă cu SPD-uri imediat ce ajung acasă. Înainte însă de a instala bicicleta pe trainer, mi-a venit proasta idee să verific cum se prind pantofii în pedale. Vă puteți imagina ce-a urmat… Am reușit să-mi clipsez pantoful stâng, dar când să-l prind și pe dreptul, m-am dezechilibrat și am căzut, cu Furiosa peste mine. Câteva secunde m-am simțit ca un gândac răsturnat pe spate, care caută zadarnic punte de sprijin. Noroc cu Bb, care m-a ridicat cu bicicletă cu tot de-am reușit să scot pantoful din pedală (acum îmi dau seama că puteam să-mi scot pantoful din picior… țin gândul pentru data viitoare ;D). Evident că n-am mai avut chef de niciun trainer, cu două vânătăi proaspete pe aripa stângă… În timp ce puneam papucii înapoi în cutie, nu am putut să nu mă gândesc – cum sclipeau, negri ca smoala – că sunt lucrul dracului…
Sâmbătă am amânat motivat proba de foc, pentru că am ieșit la o tură lejeră de MTB pe traseul Someșul Cald-Someșul Rece-Tarnița-Mărișel, în timpul căreia mi-am reamintit de ce-mi iubesc MTB-ul – atât de solid, atât de diplomat cu gropile din asfalt, cu frâne atât de la îndemână și de prompte! Adevărat, e cam încet, dar cine e perfect?!
Azi m-am trezit cu noaptea-n cap, ca de obicei, dar mi-a luat o oră și jumătate să-mi beau cafeaua și să-mi fac curaj să încalț din nou „the evil shoes”. „Nu mă dovedesc pe mine o pereche de pantofi!”, a fost argumentul care m-a făcut să mă echipez. Și vorbele frumoase pe care mi le-au spus când am primit papucii Zora Iuga – Să-i înveți trucul ăla al lui Dorothy cu „I click my heels three times, close my eyes, imagine where I wanna be and suddenly I’m there” – și Andrei Coman – După ce te obișnuiești cu ei o să îți intre în reflex și o să vrei să declipsezi și șlapii 🙂.
Antrenamentul a fost surprinzător. Nu-mi imaginam că diferența poate să fie atât de mare, de la mușchii pe care-i simți la lucru, la randamentul pe care-l ai. Apele au început să curgă pe mine încă de la a doua piesă din playlist (în mod normal asta se întâmpla pe la a patra piesă), iar când s-au făcut 30 de minute, deja repetam mantra lui Jens Voigt, „Shut up legs!”.
Nu m-au durut genunchii – ceea ce e bine, spune Bb – dar am simit că lucrează intensiv mușchii pulpei, probabil mâine voi avea febră musculară. Am rezistat totuși o oră, cu scurte pauze în care am prins și am desprins pantofii (cred că vecinii m-au binecuvântat pentru asta). Mi-am mai făcut o vânătaie la tibia piciorului drept – pe care parcă îl clipsez și declipsez mai greu – și nu am deloc sentimentul că mă voi descurca afară. Măcar am o iarnă întreagă să exersez :D.
La voi cum a fost prima oară?
Mai mult ca perfectul 