În ultimii ani m-am străduit să fiu mai atentă la mine. Să mă întreb tot timpul cine sunt și – foarte important – cum aș vrea să fiu. Încercând să mă privesc obiectiv, am descoperit lucrurile faine, dar și zone gri sau negre care m-au îngrozit. Nu vorbesc de aparență, care s-a schimbat drastic (despre asta, într-un alt episod). Vorbesc despre ceea ce nu e întotdeauna la vedere: slăbiciuni, preconcepții, valori goale, principii greșite. The dark side.
Desigur, știu că partea întunecată se hrănește cu teamă. Teama de a duce o viață insipidă și fără sens, teama de a te trezi neputincios, teama de a fi irelevant, teama de a-i dezamăgi pe ceilalți. „Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering”. Așa că am început să iau teamă cu teamă, să văd dacă pot să dau de capătul lucrurilor. Prima a fost teama de a fi judecat. După o viață întreagă în care am pândit fiecare luminiță de aprobare în ochii celorlalți, am decis să mă arăt așa cum sunt – colțuroasă, băiețoasă, crudă-uneori, dezarmant de emotivă – alteori, vanitoasă, naivă, prostesc de încăpățânată, incapabilă să accep critici. Am decis, așadar, să nu mai disimulez. Iar sinceritatea mi-a adus o primă victorie: nu mă mai tem de impresia pe care și-o fac oamenii despre mine (dacă mă plac – bine, dacă nu – iarăși bine) și reușesc din ce în ce mai des să identific sentimentele care stau în spatele convingerilor, deciziilor sau acțiunilor mele. Recompensa (absolut neașteptată): am încetat să mai judec. Nu înseamnă că sunt incapabilă să văd defectele celorlalți, dar le accept, așa cum accepți că plouă afară. Iar asta a fost adevărata eliberare – să poți să-i iubești pe oameni și dacă sunt egoiști, neprincipiali, superficiali. Să-i iubești fără să te temi că defectele lor spun ceva despre tine. „Named must be your fear before banish it you can.”
Încă fac compromisuri, în lupta asta cu teama. Am descoperit, de exemplu, că, pusă în fața unor încercări de viață și de moarte, cheltui inocență și trădez dragoste. Pentru că doar luând dintr-o parte, sunt în stare să pun mai mult în alta. Mi-e mai ușor să potențez o virtute îngroșând un viciu. Am nevoie de recompense, ca să amorțesc suferințe.
Dar am descoperit și câteva rutine care mă ajută.
De exemplu, sunt hotărâtă să nu mai zic niciodată (sic! :D) „eu, niciodată!”. Pentru că la capitolul ăsta am primit cele mai simple și usturătoare lecții – de la „eu n-aș putea niciodată să trăiesc fără carne” până la ”eu n-aș putea niciodată să mint sau să înșel încrederea cuiva”. Adevărul este că pot. Afară plouă.
Ori de câte ori îmi vine să fac pe lupul moralist îmi repet o mantră, simplă, dar eficientă: „Why so serious?”. Lumea merge înainte și viața ni se scurge printre degete, indiferent cât de tare ne scandalizăm. Hai să nu ne mai luăm atât de în serios, că nu-i cazul.
Am mai sesizat că este mai ușor dacă las lucrurile să „treacă” prin mine, fără să mai încerc să mă leg de ele. “Train yourself to let go of everything you fear to lose”. Mă bucur, mă întristez, mă entuziasmez, mă revolt, dar nu-i mai permit inimii să se spargă în mii de bucăți. Pentru că este al naibii de greu s-o însăilez la loc și s-o repornesc, mereu.
Nu-mi reușește de fiecare dată. Dar am înțeles că este important să fiu îngăduitoare cu mine și să-mi dau răgaz, în lupta asta cu teama. La urma urmei, o voi duce până la sfârșitul vieții.
What about you, young Skywalker? What your greatest fear is?
Mai mult ca perfectul 