Îmi place foarte mult o piesă pe care-o cântă Judas Priest. Pentru că vocea lui Rob Halford, tăioasă ca un diamant șlefuit și ruginită, pe alocuri, ca o bucată de metal uitată în ploaie, se potrivește perfect cu textul.
Piesa este asta:
Ascultând-o astăzi – pentru a câta oară? – cu versurile în față, am realizat că spune o poveste foarte personală. Că este o mărturisire sinceră despre o iubire mistuitoare. O spovedanie.
Și deși nu-mi place la fel de mult cum sună, m-a făcut să mă întorc la varianta originală, cântată de Joan Baez. Privită ca o interpretă de cover-uri, Baez a compus câteva piese memorabile, între care și Diamonds and Rust, lansată în 1975 pe albumul cu același nume. Și dacă știi despre relația pe care a avut-o cu Bob Dylan îl găsești imediat, printre rânduri: „Well you burst on the scene/ Already a legend/ The unwashed phenomenon/ The original vagabond/ You strayed into my arms”.
Cât curaj! Joan nu spune doar o poveste de dragoste, ci își pune tot sufletul în cântecul ăsta! Poate așa, vorbind despre durerea care nu trece odată cu anii, reușești să trăiești mai ușor cu ea… Poate așa, cântându-ți dorul, dai sens întâmplărilor care-ți rup inima în bucăți…
De-asta, deși vorbește despre Joan Baez și Bob Dylan, piesa asta este și despre mine. Și despre tine. Pentru că fiecare am simțit – dacă am fost suficient de norocoși – că putem muri, cât un anume celălalt ne ține de mână, într-un anume loc, într-un anume moment…
„Now I see you standing/ With brown leaves falling around/ And snow in your hair/ Now you’re smiling out the window/ Of that crummy hotel/ Over Washington Square/ Our breath comes out white clouds/ Mingles and hangs in the air/ Speaking strictly for me/ We both could have died then and there”.
Mai mult ca perfectul 