Not a jedi. Yet.

În ultimii ani m-am străduit să fiu mai atentă la mine. Să mă întreb tot timpul cine sunt și – foarte important – cum aș vrea să fiu. Încercând să mă privesc obiectiv, am descoperit lucrurile faine, dar și zone gri sau negre care m-au îngrozit. Nu vorbesc de aparență, care s-a schimbat drastic (despre asta, într-un alt episod). Vorbesc despre ceea ce nu e întotdeauna la vedere: slăbiciuni, preconcepții, valori goale, principii greșite. The dark side.

Desigur, știu că partea întunecată se hrănește cu teamă. Teama de a duce o viață insipidă și fără sens, teama de a te trezi neputincios, teama de a fi irelevant, teama de a-i dezamăgi pe ceilalți. „Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering”. Așa că am început să iau teamă cu teamă, să văd dacă pot să dau de capătul lucrurilor. Prima a fost teama de a fi judecat. După o viață întreagă în care am pândit fiecare luminiță de aprobare în ochii celorlalți, am decis să mă arăt așa cum sunt – colțuroasă, băiețoasă, crudă-uneori, dezarmant de emotivă – alteori, vanitoasă, naivă, prostesc de încăpățânată, incapabilă să accep critici. Am decis, așadar, să nu mai disimulez. Iar sinceritatea mi-a adus o primă victorie: nu mă mai tem de impresia pe care și-o fac oamenii despre mine (dacă mă plac – bine, dacă nu – iarăși bine) și reușesc din ce în ce mai des să identific sentimentele care stau în spatele convingerilor, deciziilor sau acțiunilor mele. Recompensa (absolut neașteptată): am încetat să mai judec. Nu înseamnă că sunt incapabilă să văd defectele celorlalți, dar le accept, așa cum accepți că plouă afară. Iar asta a fost adevărata eliberare – să poți să-i iubești pe oameni și dacă sunt egoiști, neprincipiali, superficiali. Să-i iubești fără să te temi că defectele lor spun ceva despre tine. „Named must be your fear before banish it you can.”

Încă fac compromisuri, în lupta asta cu teama. Am descoperit, de exemplu, că, pusă în fața unor încercări de viață și de moarte, cheltui inocență și trădez dragoste. Pentru că doar luând dintr-o parte, sunt în stare să pun mai mult în alta. Mi-e mai ușor să potențez o virtute îngroșând un viciu. Am nevoie de recompense, ca să amorțesc suferințe.

Dar am descoperit și câteva rutine care mă ajută.

De exemplu, sunt hotărâtă să nu mai zic niciodată (sic! :D) „eu, niciodată!”. Pentru că la capitolul ăsta am primit cele mai simple și usturătoare lecții – de la „eu n-aș putea niciodată să trăiesc fără carne” până la ”eu n-aș putea niciodată să mint sau să înșel încrederea cuiva”. Adevărul este că pot. Afară plouă.

Ori de câte ori îmi vine să fac pe lupul moralist îmi repet o mantră, simplă, dar eficientă: „Why so serious?”. Lumea merge înainte și viața ni se scurge printre degete, indiferent cât de tare ne scandalizăm. Hai să nu ne mai luăm atât de în serios, că nu-i cazul.

Am mai sesizat că este mai ușor dacă las lucrurile să „treacă” prin mine, fără să mai încerc să mă leg de ele. “Train yourself to let go of everything you fear to lose”. Mă bucur, mă întristez, mă entuziasmez, mă revolt, dar nu-i mai permit inimii să se spargă în mii de bucăți. Pentru că este al naibii de greu s-o însăilez la loc și s-o repornesc, mereu.

Nu-mi reușește de fiecare dată. Dar am înțeles că este important să fiu îngăduitoare cu mine și să-mi dau răgaz, în lupta asta cu teama. La urma urmei, o voi duce până la sfârșitul vieții.

What about you, young Skywalker? What your greatest fear is?

Căldură flamandă pentru pedalat la 0 grade

Umblă vorba că pe bicicletă nu există vreme rea, dacă ai hainele potrivite. Nu știu ce să zic… Pe 15 octombrie, când am vrut să urc pe Transfăgărașan, am fost obligată să fac cale întoarsă cu 7 km înainte de Bâlea Lac, din cauza vântului care m-a scos, pur și simplu, de pe șosea. În afară de pelerina lui Superman, nu știu ce haină m-ar fi putut ajuta…

Totuși, după tura de ieri am început să cred că, dacă nu plouă torențial, nu ninge, nu e cod roșu de vânt și nu e ger de crapă pietrele, e foarte posibil să te bucuri de pedalat, indiferent de data din calendar. Ce anume m-a convins?

Recomandată între septembrie si mai, bluza este făcută din fleece (lana sintetica) cu țesătură multi-strat, pentru eliminarea umidității.

O bluză moale de 100 de grame pe care o cheamă „Flanders warm”, nume care te duce automat cu gândul la condițiile aspre în care se desfășoară Turul Flandrei, competiție programată primăvara, la începutul sezonului ciclist.

Până acum nu am pedalat decât de vreo 3-4 ori la temperaturi scăzute și deși m-am îmbrăcat cu mai multe straturi, cum spun specialiștii, de fiecare dată am suferit cumplit de frig. Memorabilă a fost tura de 100 de km între Cluj-Napoca și Alba Iulia, pe care am făcut-o în ultima zi din noiembrie, de Centenar, la -10 grade Celsius. Frig, dar fain! 🙂

Spre norocul mei, anul ăsta nu am putut să dorm într-o noapte de Black Friday și am reușit să comand din magazine online altfel destul de aglomerate. Am avut un noroc atât de mare, încât mi s-au înregistrat toate comenzile pentru haine de bicicletă – două la Moș Ion Roată și una la Trisport, plus încă vreo trei la alte magazine cu haine sport. În săptămâna următoare m-am împrietenit cu toți curierii de pe zona mea și am devenit la per tu cu Cătălin, de la Moș Ion Roată, care cred că-mi știe pe de rost mărimile, gusturile și adresa.

Așa se face că acum am o mulțime de haine de încercat și recenzat (Yeeei!)

Și încep cu o bluză de corp de la Castelli, pe care am purtat-o pentru prima dată la tura mea obișnuită – 44 de km, pe la Sfântul Ion până dincolo de Ciurila, la autostradă. Am pedalat pe MTB, pentru că deja cursiera e pregătită pentru trainer. Nu m-am îmbrăcat gros, tocmai în ideea de a proba eficiența bluzei de corp.

Am avut așa:

Am pornit de acasă în jurul orei 14.00, la o temperatură de 1 grad Celsius, după ce mi-am făcut 10 minute încălzirea chinuindu-mă, în toate pozițiile posibile, să închid fermoarul de la overshoes. Vouă vă iese treaba asta? Există o tactică specială?

Cu un cer mai mult senin nu am simțit nici măcar un frison de frig pe Sfântul Ion (o urcare susținută, cu o pantă medie de 3,1% și o bucată de 2,6 km cu o pantă de 6,1% ). Când am ajuns la drumul care urcă spre Ciurila m-am oprit să mănânc un baton, să beau niște apă și să-mi verific telefonul. Mă așteptam să mă ia cu frisoane când repornesc, mai ales că urma o coborâre scurtă, dar n-a fost așa. M-am încălzit din nou pe urcarea spre Sălicea, așa că am decis să cobor până la autostradă, deși inițial îmi programasem să merg doar până la drumul către Moara de Vânt. Pe la km 30 am început să simt că-mi amorțește buricul degetului mare de la mâna dreaptă – am tendința să strâng mai tare de ghidon cu ea. Dar pe când am ajuns sub autostradă i-am dat total dreptate lui Iustin – mănușile de MTB pe care le-am luat de la Bike 44 sunt mai mult pentru vară, maxim toamnă.

Noroc că mai aveam o pereche de mănuși de alergat la mine. La întoarcere am început să simt frig și la picioare – nici șosetele și nici husele de pantofi nu fac minuni. Poate merită investit într-o pereche de pantofi de iarnă – însă mai sus – pulpe, coapse și bust nu mi-a fost frig deloc. Am decis să-mi iau membrana de vânt înainte de urcarea din Sălicea, ca să văd cum se comportă bluza când are de scos și niște transpirație, pe coborârea de la Făget. Și s-a comportat exemplar: nu mi-a fost frig deloc! Și pentru o mimoză ca mine, care doarme iarna cu șosete și doar dacă are coatele acoperite, este un lucru cu adevărat remarcabil :D.

Am ajuns acasă pe la ora 17.00 și la -1 grad, cu degetele degerate și jacheta perlată pe sub membrana de vânt. Dar complet uscată la piele. Acum mă bate gândul să mai fac o comandă la Moș Ion Roată :D. Și pentru o pereche de mănuși de iarnă.