Eu am grijă. Tu ai grijă. Ei au grijă. De mine.

După câteva luni lungi în care am avut în grijă un trup sfârșit de om și mai multe suflete chinuite (inclusiv al meu), știind că, indiferent de efort, rezultatul va fi același, s-a rupt zăgazul. M-am trezit într-o zi golită. Întunecată. Epuizată. Fără direcție.

Mi-am dat seama că, pentru a putea continua, trebuie să schimb ceva. Dar în loc să îmi fac o strategie super-elaborată, am lăsat hățurile din mâini, pentru prima dată în viață. În loc să fiu mai selectivă cu ceea ce am permis „in”, având în vedere spațiul mic pe care credeam că îl am disponibil, am deschis larg ușa. Am început să citesc cărți recomandate de prieteni (și nu cărți care să mă construiască într-o anume direcție), am ascultat muzica lui Bb (care nu este deloc „fun in the sun”, cum este muzica pe care o am în mașină :D), m-am uitat la filme cu rating prost pe Netflix (fără să mă gândesc la timpul pierdut), mi-am lăsat corpul să decidă când îi este foame și când vrea să alerge (fără să mai număr calorii și kg), mi-am eliberat mintea de prejudecăți și am ridicat bariera limitelor (am stat o lună și jumătate pe tinder, de exemplu :D). Dar m-am și răsfățat. Am făcut shopping necontrolat (am creme de față, măști, seruri și rimeluri să-mi ajungă 10 ani :D) și, pentru prima dată în viață, mi-am făcut abonament la masaj, la un tip – Domi – despre care nu știam decât că are un zâmbet frumos și am apelat la un instructor de fitness – Alexandra – pentru că mi-a plăcut energia ei.

Și la un moment dat, fără niciun avertisment, au început să apară scânteile – acele mici momente de magie în care simți că totul are sens – pe care doar conexiunile veritabile le pot produce. Alegând să am încredere în ceilalți, am mutat atenția de la mine și am descoperit noi rezerve de motivație și inspirație. Da, de inspirație. L-am ascultat pe Domi când mi-a spus că am pielea uscată pentru că beau prea multă cafea și prea puțină apă și acum beau cafea doar dimineața. Și am supraviețuit. Iar când mi-a povestit entuziast despre crema pe care o prepară un prieten de-al lui și despre faptul că el vrea să o încerce într-un program de masaj facial, m-am înscris automat pe post de cobai, deși nu-mi prea place să-mi atingă cineva fața. Am făcut poze, înainte și după, am schimbat păreri, am dat feedback. Mi-au plăcut rezultatele, dar cel mai mult mi-a plăcut entuziasmul lui Domi, care m-a stimulat să-l regăsesc pe-al meu și mi-a trezit pofta de a învăța lucruri noi. Am început să mă gândesc inclusiv că poate nu chiar știu singură ce trebuie să fac la fitness, și că n-ar strica să cer părerea cuiva avizat. Și așa a intrat Alexandra, cu gura ei mare, în viața mea. Acum nu mai fac nimic la sală fără să știe ea. Și e așa de bine să nu trebuiască să mă gândesc „Oare ce să fac azi? Oare fac corect mișcarea asta? Oare să fac cu mai multe greutăți sau cu mai puține?”. Și, pentru prima dată după mult timp, corpul meu nu mă mai privește dezamăgit din oglindă.

Dar momentul de revelație, copleșitor de emoționant, a venit când i-am surprins pe Domi și pe Alexandra discutând despre mine, căutând cea mai bună variantă astfel încât fitnessul să completeze masajul și invers. „Oamenii ăștia chiar au GRIJĂ de mine!”, mi-am spus eu atunci în gând. Și inima mi s-a înmuiat.

Pe Alexandra și pe Domi îi găsiți la Origym, la Cora Cluj.

Făcând socoteala, mi-am dat seama că sunt, de fapt, mulți oameni care au grijă de mine. De la Bb, care îmi este alături și în momentele faine, dar și în alea urâte; la Iulia, care îmi trimite aproape zilnic câte o poză amuzantă pe whatsapp; de la ai mei, care sunt tot timpul acolo, în background, cu brațele întinse, până la fetele din Grupul de sâmbăta sau prietenii vechi și noi care simt când am nevoie de câte-un like sau o inimioară; de la foștii colegi din presă, care mă mai întreabă din când în când ce fac – și așa îmi dau seama că se gândesc la mine, până la oamenii cu care am lucrat sau lucrez punctual și care-mi transmit, cu câte-o reacție pe social media, că am rămas pe radarul lor.

Poate că devenim mai conștienți de oamenii ăștia care ne sunt alături doar atunci când îi în-grijorăm. Când îi forțăm, prin ceea ce facem, să-și exprime preocuparea față de noi. Dar știți ce frumoși sunt când ne poartă de grijă doar așa? 😀

Not a jedi. Yet.

În ultimii ani m-am străduit să fiu mai atentă la mine. Să mă întreb tot timpul cine sunt și – foarte important – cum aș vrea să fiu. Încercând să mă privesc obiectiv, am descoperit lucrurile faine, dar și zone gri sau negre care m-au îngrozit. Nu vorbesc de aparență, care s-a schimbat drastic (despre asta, într-un alt episod). Vorbesc despre ceea ce nu e întotdeauna la vedere: slăbiciuni, preconcepții, valori goale, principii greșite. The dark side.

Desigur, știu că partea întunecată se hrănește cu teamă. Teama de a duce o viață insipidă și fără sens, teama de a te trezi neputincios, teama de a fi irelevant, teama de a-i dezamăgi pe ceilalți. „Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering”. Așa că am început să iau teamă cu teamă, să văd dacă pot să dau de capătul lucrurilor. Prima a fost teama de a fi judecat. După o viață întreagă în care am pândit fiecare luminiță de aprobare în ochii celorlalți, am decis să mă arăt așa cum sunt – colțuroasă, băiețoasă, crudă-uneori, dezarmant de emotivă – alteori, vanitoasă, naivă, prostesc de încăpățânată, incapabilă să accep critici. Am decis, așadar, să nu mai disimulez. Iar sinceritatea mi-a adus o primă victorie: nu mă mai tem de impresia pe care și-o fac oamenii despre mine (dacă mă plac – bine, dacă nu – iarăși bine) și reușesc din ce în ce mai des să identific sentimentele care stau în spatele convingerilor, deciziilor sau acțiunilor mele. Recompensa (absolut neașteptată): am încetat să mai judec. Nu înseamnă că sunt incapabilă să văd defectele celorlalți, dar le accept, așa cum accepți că plouă afară. Iar asta a fost adevărata eliberare – să poți să-i iubești pe oameni și dacă sunt egoiști, neprincipiali, superficiali. Să-i iubești fără să te temi că defectele lor spun ceva despre tine. „Named must be your fear before banish it you can.”

Încă fac compromisuri, în lupta asta cu teama. Am descoperit, de exemplu, că, pusă în fața unor încercări de viață și de moarte, cheltui inocență și trădez dragoste. Pentru că doar luând dintr-o parte, sunt în stare să pun mai mult în alta. Mi-e mai ușor să potențez o virtute îngroșând un viciu. Am nevoie de recompense, ca să amorțesc suferințe.

Dar am descoperit și câteva rutine care mă ajută.

De exemplu, sunt hotărâtă să nu mai zic niciodată (sic! :D) „eu, niciodată!”. Pentru că la capitolul ăsta am primit cele mai simple și usturătoare lecții – de la „eu n-aș putea niciodată să trăiesc fără carne” până la ”eu n-aș putea niciodată să mint sau să înșel încrederea cuiva”. Adevărul este că pot. Afară plouă.

Ori de câte ori îmi vine să fac pe lupul moralist îmi repet o mantră, simplă, dar eficientă: „Why so serious?”. Lumea merge înainte și viața ni se scurge printre degete, indiferent cât de tare ne scandalizăm. Hai să nu ne mai luăm atât de în serios, că nu-i cazul.

Am mai sesizat că este mai ușor dacă las lucrurile să „treacă” prin mine, fără să mai încerc să mă leg de ele. “Train yourself to let go of everything you fear to lose”. Mă bucur, mă întristez, mă entuziasmez, mă revolt, dar nu-i mai permit inimii să se spargă în mii de bucăți. Pentru că este al naibii de greu s-o însăilez la loc și s-o repornesc, mereu.

Nu-mi reușește de fiecare dată. Dar am înțeles că este important să fiu îngăduitoare cu mine și să-mi dau răgaz, în lupta asta cu teama. La urma urmei, o voi duce până la sfârșitul vieții.

What about you, young Skywalker? What your greatest fear is?

Căldură flamandă pentru pedalat la 0 grade

Umblă vorba că pe bicicletă nu există vreme rea, dacă ai hainele potrivite. Nu știu ce să zic… Pe 15 octombrie, când am vrut să urc pe Transfăgărașan, am fost obligată să fac cale întoarsă cu 7 km înainte de Bâlea Lac, din cauza vântului care m-a scos, pur și simplu, de pe șosea. În afară de pelerina lui Superman, nu știu ce haină m-ar fi putut ajuta…

Totuși, după tura de ieri am început să cred că, dacă nu plouă torențial, nu ninge, nu e cod roșu de vânt și nu e ger de crapă pietrele, e foarte posibil să te bucuri de pedalat, indiferent de data din calendar. Ce anume m-a convins?

Recomandată între septembrie si mai, bluza este făcută din fleece (lana sintetica) cu țesătură multi-strat, pentru eliminarea umidității.

O bluză moale de 100 de grame pe care o cheamă „Flanders warm”, nume care te duce automat cu gândul la condițiile aspre în care se desfășoară Turul Flandrei, competiție programată primăvara, la începutul sezonului ciclist.

Până acum nu am pedalat decât de vreo 3-4 ori la temperaturi scăzute și deși m-am îmbrăcat cu mai multe straturi, cum spun specialiștii, de fiecare dată am suferit cumplit de frig. Memorabilă a fost tura de 100 de km între Cluj-Napoca și Alba Iulia, pe care am făcut-o în ultima zi din noiembrie, de Centenar, la -10 grade Celsius. Frig, dar fain! 🙂

Spre norocul mei, anul ăsta nu am putut să dorm într-o noapte de Black Friday și am reușit să comand din magazine online altfel destul de aglomerate. Am avut un noroc atât de mare, încât mi s-au înregistrat toate comenzile pentru haine de bicicletă – două la Moș Ion Roată și una la Trisport, plus încă vreo trei la alte magazine cu haine sport. În săptămâna următoare m-am împrietenit cu toți curierii de pe zona mea și am devenit la per tu cu Cătălin, de la Moș Ion Roată, care cred că-mi știe pe de rost mărimile, gusturile și adresa.

Așa se face că acum am o mulțime de haine de încercat și recenzat (Yeeei!)

Și încep cu o bluză de corp de la Castelli, pe care am purtat-o pentru prima dată la tura mea obișnuită – 44 de km, pe la Sfântul Ion până dincolo de Ciurila, la autostradă. Am pedalat pe MTB, pentru că deja cursiera e pregătită pentru trainer. Nu m-am îmbrăcat gros, tocmai în ideea de a proba eficiența bluzei de corp.

Am avut așa:

Am pornit de acasă în jurul orei 14.00, la o temperatură de 1 grad Celsius, după ce mi-am făcut 10 minute încălzirea chinuindu-mă, în toate pozițiile posibile, să închid fermoarul de la overshoes. Vouă vă iese treaba asta? Există o tactică specială?

Cu un cer mai mult senin nu am simțit nici măcar un frison de frig pe Sfântul Ion (o urcare susținută, cu o pantă medie de 3,1% și o bucată de 2,6 km cu o pantă de 6,1% ). Când am ajuns la drumul care urcă spre Ciurila m-am oprit să mănânc un baton, să beau niște apă și să-mi verific telefonul. Mă așteptam să mă ia cu frisoane când repornesc, mai ales că urma o coborâre scurtă, dar n-a fost așa. M-am încălzit din nou pe urcarea spre Sălicea, așa că am decis să cobor până la autostradă, deși inițial îmi programasem să merg doar până la drumul către Moara de Vânt. Pe la km 30 am început să simt că-mi amorțește buricul degetului mare de la mâna dreaptă – am tendința să strâng mai tare de ghidon cu ea. Dar pe când am ajuns sub autostradă i-am dat total dreptate lui Iustin – mănușile de MTB pe care le-am luat de la Bike 44 sunt mai mult pentru vară, maxim toamnă.

Noroc că mai aveam o pereche de mănuși de alergat la mine. La întoarcere am început să simt frig și la picioare – nici șosetele și nici husele de pantofi nu fac minuni. Poate merită investit într-o pereche de pantofi de iarnă – însă mai sus – pulpe, coapse și bust nu mi-a fost frig deloc. Am decis să-mi iau membrana de vânt înainte de urcarea din Sălicea, ca să văd cum se comportă bluza când are de scos și niște transpirație, pe coborârea de la Făget. Și s-a comportat exemplar: nu mi-a fost frig deloc! Și pentru o mimoză ca mine, care doarme iarna cu șosete și doar dacă are coatele acoperite, este un lucru cu adevărat remarcabil :D.

Am ajuns acasă pe la ora 17.00 și la -1 grad, cu degetele degerate și jacheta perlată pe sub membrana de vânt. Dar complet uscată la piele. Acum mă bate gândul să mai fac o comandă la Moș Ion Roată :D. Și pentru o pereche de mănuși de iarnă.

Cadoul meu pentru tine, de Crăciun!

Când ai deschis ultima dată o cutie poștală adevărată? Sau poate nu ai trăit niciodată bucuria de a-ți descoperi numele scris de mână, pe un plic de hârtie care a călătorit zeci sau chiar sute de km să ajungă la tine?

Octavian Goga nr. 6, Sighișoara, este singura adresă pe care o țin minte. Pentru că am scris-o, de mână, de nenumărate ori, în liceu. Este adresa la care locuia prietena mea Laura, pe vremea în care nu exista internet și telefonie mobilă și singura modalitate de a vorbi cu ea despre lumea pe care începeam să o descopăr, ca adolescent, era să-i scriu o scrisoare. Să mă gândesc bine la ce vreau să-i spun, să formulez frazele înainte de a le trece pe hârtie, pentru că nu aveam „undo”, să lipesc cu atenție plicul, să-l pun la poștă (fără posibilitatea de „unsent”) și să aștept cel puțin o săptămână să primesc răspuns. Laura nu putea să îmi dea „seen” și nici să-mi răspundă printr-un „instant message”. Nu eram într-un dialog continuu, ca acum, un dialog care poate începe aprupt și să se termine la fel, fără niciun protocol, fără nicio regulă. Conversațiile noastre începeau întotdeauna cu „Dragă” și erau introduse, fără excepție, de formula magică „Sper că scrisoarea mea te găsește cu bine”.

„Sunt o nehotărâtă cu H mare”, i-am scris eu într-o scrisoare, și fraza asta amuzantă neintenționat funcționează ca o parolă care ne transportă instant acolo, în vremea în care transformam în sărbătoare cuvântul primit de departe.

Pentru că așa se întâmpla: deschideam cutia poștală, iar descoperirea plicului venea cu o bătaie de inimă suplimentară. „A sosit!”. Zâmbeam automat la gândul că voi afla vești despre cineva drag. De cele mai multe ori nu deschideam plicul pe loc, ci îl duceam în casă, mă așezam comod, îi tăiam cu grijă marginea și despăturam tacticos foaia dinăuntru. Bineînțeles, se întâmpla și să-l deschid pe loc, nerăbdătoare, și să-l citesc pe drum (dacă găseam plicul când plecam de acasă), cam așa cum se întâmplă acum tot timpul cu mesajele pe care le primim pe mess, insta, hangouts etc. Dar era o excepție. Preferam să savurez fiecare rând, fiecare cuvânt, să mă înduioșez sau să mă bucur în intimitate.

Laura a rămas singurul om din lumea asta care îmi mai trimite vederi din vacanțe și felicitări de sărbători. Și de fiecare dată când primesc un plic de la ea, mă încearcă o bucurie copilărească. Așa că m-am gândit: cum aș putea să dau mai departe un pic din bucuria asta, înainte să dispară definitiv, îngropată de online? Și mi-a venit o idee.

Dacă ți-e dor să primești o scrisoare, sau – pentru că nu știi cum e – vrei să experimentezi pentru prima dată senzația asta, lasă-mi adresa și îți trimit eu una! 🙂

Intră aici pentru detalii.

P.S. Voi răspunde tuturor cererilor pe care le voi primi de acum și până în 6 decembrie. Ca să ajungă scrisorile până la Crăciun 😀

Destul. Învățăturile unui tată pentru fiica lui.

Mi-a fost teamă de ceea ce are să se întâmple, pentru că nu credeam că o să am putere să-i fiu sprijin până la final. Dar am putut. L-am ținut de mână până când respirația lui, din ce în ce mai rară, s-a stins de tot. Iar după, i-am închis ochii, l-am bărbierit și l-am spălat și am fost recunoscătoare pentru fiecare gest care m-a ajutat să-mi iau rămas bun. Nu știu dacă m-a auzit, dar ăsta este ultimul lucru pe care i l-am spus, cât încă mai respira: „Să ne aștepți și pe noi, ticule!”.

Așa îi spuneam, pentru că așa ne-a învățat el, când eram mici: „Hai la ticu!”.

Cel mai mult îmi plăcea când se juca seara cu noi, înainte de culcare. Stătea întins pe pat și ne ridica până îi ajungeau brațele, și ne vântura în aer – eram avioane. Se prefăcea că râde, iar hohotele lui declanșau o cascadă de râs adevărat, care ne molipsea pe toți. Ne făcea un iglu din plapumă – pe vremea aia aveam plapume tari, făcute în casă, din lână și mătase – și ne întâmpina la ieșire: „Iese ursu din colibă, cu cercei de mămăligă….”. Nu ne mai încăpea patul, casa și totă lumea, câtă vreme eram urși…

Avea un stil al lui de a ofta. Nu spunea, ca noi toți, „Ioi!”, sau „Vai!”; spunea ”Ho, ho, ho!”. Nu am sesizat asta până când nu mi-a atras atenția Bb, cu ochii mijind a zâmbet și bărbia îndreptată spre el -„Moș Crăciun”. Și mai avea ticu o vorbă care i-a plăcut filosofului meu: „Feștecare cu treaba lui!”. Bine, era mai mult teoretic, pentru că, în practică, se băga destul de des peste „treaba” noastră, dându-ne sfaturi despre ce și cum să facem :).

Eu am luat de la el, în afară de nas, buze și sfătoșaguri, un cuvânt: „destul”. Pe care el îl folosea dinainte să fie pe toate blogurile de psihologie și dezvoltare personală, sub forma „you are enough”.

”Îți place la noi ticu?”. ”Îi destul de fain”.

”Cum te simți astăzi, ticu?”. ”Destul de bine”.

”Ticu, nu putem să te mai vizităm la spital, de azi încolo, că-i pandemie”. ”Destul de rău”.

Destul. Nu e nevoie de mai mult.

Viața a vrut ca pe final să sufere dincolo de orice limite ale lui destul. În ultima săptămână a fost ca un om care se îneacă – s-a chinuit pentru fiecare gură de oxigen*. Spunea, însă, că nu-l doare. Și nu voia decât să-l ținem de mână și să ne aplecăm, din când în când, deasupra lui. Să ne vadă. Atât i-a fost destul.

* Tatăl meu a fost diagnosticat acum un an cu cancer pulmonar, care pe final a metastazat în oase și mușchi. Când era tânăr a avut o boală de plămâni, dar poate că, dacă nu ar fi fumat 30 de ani, nu s-ar fi întâmplat așa. Care fumați, poate vă gândiți mai bine…

Meant to be together, no matter what

Viața mea s-a schimbat complet din momentul în care am primit-o în casă. La început mi-a plăcut pentru că era frumoasă și mă făcea să mă simt bine când ieșeam împreună. Dar pe nesimțite a început să-mi ocupe tot mai mult din timp, din planuri și din vise.

Mai întâi au fost turele de weekend în jurul Clujului, cu dealuri și sate, drumuri de țară și liziere magice de pădure. În garderoba mea de mătase, bumbac și lână au început să apară tricouri și bluze de lycra, pantaloni cu bazon și tot felul de haine tehnice. Pe urmă a venit concediul: noi două+Bb și Jumbo, o săptămână, în Apuseni, cu un rucsac în care au încăput toate stelele de care am avut nevoie pentru o vacanță de vis. Atunci ne-a fost clar că trebuie să ne schimbăm mașina, pentru că nu mai puteam concepe vacanțe fără ele, iar Reno era prea mic pentru toți patru.

IMG_2395Lexi – așa i-am spus bicicletei mele – a devenit fereastra de cer albastru din zilele întunecate și grele. M-a ajutat să trec peste perioade complicate la job și peste perioade fără job; mi-a limpezit gândurile și mi-a liniștit sufletul; m-a ajutat să mă reconectez cu corpul meu, pe care nu mai știam să-l ascult. Era suficient să urc pe bicicletă și să pedalez, pentru ca în mintea mea să se facă ordine.

Nu pot să descriu ce am simțit în ziua în care nu am mai văzut-o în locul în care o legasem. Dar și acum mi se strânge stomacul, iar inima mi se oprește puțin. După mai multe vizite aparent inutile la poliție și weekenduri în care am bătut Oserul degeaba, Bb mi-a spus să mă liniștesc, că o să luăm alta. Atunci mi-am dat seama că nu vreau altă bicicletă. O voiam pe Lexi, pentru că pe ea am urcat prima cățărare din viața mea, peste Pasul Vârtop; cu ea am căzut prima dată, în pădurea de la Hoia; ea m-a dus la Grădina Zmeilor, la Cascada Miresii, la castelul de la Bonțida și în multe alte locuri minunate fără nume. În ciuda oricărei evidențe, intuiția îmi spunea că lucrurile nu pot rămâne așa. Și n-au rămas: Poliția a găsit-o, iar eu am înțeles, încă o dată, că we are meant to be together.

IMG_2800

Multe s-au schimbat, de atunci, în relația noastră.

În 2016, de exemplu, am trădat-o cu o bicicletă mai ușoară, mai rapidă, mai frumoasă, cu cadru de carbon și roz de Giro. Furiosa. De care aveam nevoie pentru turele de șosea. Ea a primit locul de onoare în casa noastră, pe peretele din dormitor, așa că e primul lucru pe care-l văd dimineața.

IMG_2116

Însă tot pe bătrâna Lexi, cu roțile ei învechite de 26 și cadrul greu de aluminiu, o iau cu mine, indiferent unde am de mers. Și da: îmi fură și acum privirile alte biciclete. Chiar de curând m-am gândit cum ar fi cu o bicicletă de munte mai ușoară, pe care să nu-mi fie atât de greu să o urc pe mașină. Dar mi-am găsit tot felul de scuze să n-o schimb pe Lexi. Pentru că prima mea bicicletă nu e făcută doar din cadru, roți, frâne, schimbătoare și spițe. E făcută și din toate lucrurile prin care am trecut împreună.

Sunt convinsă că noaptea, când eu dorm liniștită lângă Furiosa, se scutură de trei ori, se transformă în unicorn și zboară să facă rost de praf de stele pentru toate turele viitoare pe care le vom facem împreună. No matter what 🙂

La mulți ani tututor bicicletelor din lume! Mai ales celor cu care pedalăm printre vise!

Despre recompense târzii în grădina lui monsieur Li

În urmă cu patru ani mi-am stabilit un obiectiv ambițios: să slăbesc 10 kg. Aveam un stil de viață haotic, cu mese prea bogate și luate anapoda, fără timp de sport și de tras sufletul, cu prea mult consum psihic și emoțional pentru poziția pe care o ocupam – manager de comunicare la o fundație care se ocupă de educație.

Pentru că știam că ceea ce îmi propun este greu de obținut, m-am gândit să-mi promit o recompensă pentru momentul în care îmi voi fi îndeplinit obiectivul. Nu am stat să analizez de ce va fi greu să-l îndeplinesc (aș fi avut poate niște revelații utile) și nu m-am gândit la faptul că însăși „recompensa” mă adusese aici – când m-am lăsat de fumat, câțiva ani mai devreme, mă răsfățam în fiecare seară cu Pringles și suc de roșii pentru faptul că a mai trecut o zi fără să-mi aprind țigara :D.

Și pentru că am o legătură specială cu parfumurile, m-am oprit, pentru recompensă, la un parfum care îmi plăcea foarte mult, de la Hermes: Le jardin de monsieur Li. Era destul de scump pentru bugetul meu, dar dacă reușeam să slăbesc meritam un mic dezmăț financiar! Am început să fiu atentă la dietă și să fac mai mult sport și am slăbit, adevărat, dar o singură dată cântarul a arătat mai puțin cu 10 kg (în perioada mitingurilor anti-gvernamentale din 2017), după care a urcat din nou 4 kg și acolo s-a plafonat.

Între timp viața a năvălit peste mine. Mi-am schimbat job-ul și prioritățile, mi-am rupt o coastă la o tură de MTB, am dezvoltat o alergie, am început să fiu mai indulgentă cu mine, am primit în suflet oameni noi, m-am dedicat total oamenilor dragi care au avut nevoie de ajutorul meu. Și de-abia când nu m-am mai gândit deloc la slăbit, s-a întâmplat. Se împlinește de-acum o lună de când cântarul arată nu cu 10, ci cu 15 kg mai puțin. Și deși între timp gusturile mele s-au schimbat – nu mai era sigură dacă o să-mi placă Le jardin de monsieur Li – am comandat parfumul.

96840593_1390565554464444_980340402869501952_n (1)Am transformat în sărbătoare scoaterea lui din cutie: l-am luat la locul meu special de după garaje unde mi-am băut cafeaua în perioada asta de izolare. Pentru că am vrut să-l invit pe domnul Li la o conversație despre dorințe care se îndeplinesc cu întârziere. Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie – îmi doresc ceva mult de tot, dar mi se îndeplinește dorința de-abia când acel lucru nu mai pare important. Am scris „pare” pentru că m-a tras de mânecă monsieur Li: merităm să ne privim cu duioșie, înțelegere și admirație pe noi, cei din trecut. Atâta timp cât avem obiective, nici nu mai contează dacă se îndeplinesc sau nu. Pentru asta trebuie să fie recompensa: pentru curajul de a-ți propune, de a visa.

Pentru mine, curajul are acum aromă de kunquat, iasomie și mentă. Cum îți simți tu curajul?

 

Un vis cam dureros…

O dată la câțiva ani, fără motiv aparent, îmi vine să ascult piesa asta:

Niciodată nu mi-o amintesc din prima. Întâi se insiunează contextul – noapte înstelată, la munte, oameni adunați în jurul focului, o chitară, un băiat cu păr lung și voce caldă… Pe urmă îmi amintesc versurile – „A fost odată-un vis frumos/Cu un băiat și-o fată…” – și la urmă vine și ritmul, memorabil cu scârțâitul ăla care marchează fiecare propoziție.

De regulă, o ascult pe urmă pe repeat o zi întreagă. Dar niciodată nu rețin versurile, astfel că, data viitoare când mi se face dor de ea, trec din nou prin același proces complicat de aducere aminte…

Oare mai fredonează adolescenții cântecul ăsta în jurul focului? Oare mai merg la munte să doarmă la cort?

Ar fi frumos.

Pentru că, stângace și simplă, piesa asta nu este despre adolescența mea, ci despre cea mai frumoasă vârstă a omului, când dragostea este curată și suferința pură, fără niciun strop de răutate. Și vorbește atât de frumos despre faptul că, din fiecare dragoste pe care o trăim, dăinuie pe veci câte ceva…

În amintirea munților :D.

 

Spovedanie despre diamante ruginite

Îmi place foarte mult o piesă pe care-o cântă Judas Priest. Pentru că vocea lui Rob Halford, tăioasă ca un diamant șlefuit și ruginită, pe alocuri, ca o bucată de metal uitată în ploaie, se potrivește perfect cu textul.

Piesa este asta:

Ascultând-o astăzi – pentru a câta oară? – cu versurile în față, am realizat că spune o poveste foarte personală. Că este o mărturisire sinceră despre o iubire mistuitoare. O spovedanie.

Și deși nu-mi place la fel de mult cum sună, m-a făcut să mă întorc la varianta originală, cântată de Joan Baez. Privită ca o interpretă de cover-uri, Baez a compus câteva piese memorabile, între care și Diamonds and Rust, lansată în 1975 pe albumul cu același nume. Și dacă știi despre relația pe care a avut-o cu Bob Dylan îl găsești imediat, printre rânduri: „Well you burst on the scene/ Already a legend/ The unwashed phenomenon/ The original vagabond/ You strayed into my arms”.

Cât curaj! Joan nu spune doar o poveste de dragoste, ci își pune tot sufletul în cântecul ăsta! Poate așa, vorbind despre durerea care nu trece odată cu anii, reușești să trăiești mai ușor cu ea… Poate așa, cântându-ți dorul, dai sens întâmplărilor care-ți rup inima în bucăți…

De-asta, deși vorbește despre Joan Baez și Bob Dylan, piesa asta este și despre mine. Și despre tine. Pentru că fiecare am simțit – dacă am fost suficient de norocoși – că putem muri, cât un anume celălalt ne ține de mână, într-un anume loc, într-un anume moment…

„Now I see you standing/ With brown leaves falling around/ And snow in your hair/ Now you’re smiling out the window/ Of that crummy hotel/ Over Washington Square/ Our breath comes out white clouds/ Mingles and hangs in the air/ Speaking strictly for me/ We both could have died then and there”.

O zi în siguranță cu Shimano

Ziua mea a venit mai devreme, anul ăsta, pentru că la început de martie au ajuns la Cluj pantofii comandați de Bb pentru bicicleta mea de munte. O pereche de Shimano tare simpatici, solizi, de încredere, numai buni de ieșit outside 🙂

17198894_1372717806132022_172118651_n

Pe când deschideam, nerăbdătoare, cutia, nu mă gândeam decât că de acum încolo nu o să-mi mai scape piciorul de pe pedale când mi-e lumea mai dragă și – cel mai important – că o să reușesc să-mi optimizez efortul și poate în felul ăsta  nu voi mai rămâne în urmă TOT TIMPUL, în turele cu Bb.

Pantofii i-am primit vineri, iar aseară am și fost la Bike44, unde Iustin mi-a instalat noile pedale. Tare ciudate – mici, înguste, aproape rotunde! Am pedalat cu chiu cu vai până acasă, cu pantofi normali, și după ce Bb mi-a pus plăcuțele pe Shimano am făcut înăuntru câteva prinderi și desprinderi de probă. Gata! Ce poate fi atât de greu?! Doar m-am antrenat toată iarna, pe trainer, cu pantofi de ciclism (Furiosa, bicicleta mea de șosea, a primit pantofi dinainte de sărbători).

Dimineața de azi m-a luat însă prin surprindere. În primul rând pentru că a plouat peste noapte și s-a udat pe jos. „Minunat! Să se vadă pe pantaloni, dacă cad!”, mi-am spus. În spatele blocului, am avut parte de a doua surpriză – în situații de criză reală nu pun jos piciorul drept, pe care-l exersasem mai mult de cu seară, ci stângul!!! Inițial am pus lucrul ăsta pe seama panicii, dar când s-a întâmplat a doua oară, după 500 de m, mi-am dat seama că pur și simplu reținusem greșit cum îmi folosesc picioarele. V-ați împiedicat vreodată în timp ce vă țineați mâinile înfipte adânc în buzunar? Cam așa e și senzația pe care o ai atunci când îți vine să pui piciorul jos din șa și nu poți… Dintr-o dată uiți toată teoria cu rotirea pantofului și începi să smulgi frenetic piciorul din pedală (și, dacă ești Elena, începi să emiți și niște „înalte” care nu fac decât să amplifice panica). Spre norocul meu, stilul smuls mi-a reușit la această primă ieșire și nu am apucat să testez consistența noroiului.

Bineînțeles că nu am dat ture în jurul blocului înainte să mă pornesc la drum, cum sugerase Bb (eu întotdeauna știu mai bine! :D), dar l-am ascultat și am încercat să-mi desprind pantoful înainte de opririle predictibile, just in case. A fost un sfat bun, care m-a salvat de la panică înainte de trecerile de pietoni sau la intersecția cu străduțe impredictibile.

Oricum, până am ajuns la birou, cred că am slăbit un kil. Altfel nu-mi explic de ce am avut sentimentul că-mi cad pantalonii de pe mine… Să fi fost mersul? Exact asta lipsea pașilor mei de rață – niște tălpi rigide care să-mi „corecteze” postura. Stați liniștiți: în sertarele biroului meu găsești orice, inclusiv o pereche de pantofi obișnuiți, pe care să-i port până la finalul zilei, când am din nou întâlnire cu Shimano.

Una peste alta, sunt fericită că deocamdată am scăpat de o căzătură – vineri merg la un bal și o vânătaie nu merge foarte bine cu rochie de seară. Pe aia din genunchi pe care mi-am făcut-o aseară indoors, pe când mă sprijineam de perete să nu cad, o s-o camuflez cu fond de ten 😉