După câteva luni lungi în care am avut în grijă un trup sfârșit de om și mai multe suflete chinuite (inclusiv al meu), știind că, indiferent de efort, rezultatul va fi același, s-a rupt zăgazul. M-am trezit într-o zi golită. Întunecată. Epuizată. Fără direcție.
Mi-am dat seama că, pentru a putea continua, trebuie să schimb ceva. Dar în loc să îmi fac o strategie super-elaborată, am lăsat hățurile din mâini, pentru prima dată în viață. În loc să fiu mai selectivă cu ceea ce am permis „in”, având în vedere spațiul mic pe care credeam că îl am disponibil, am deschis larg ușa. Am început să citesc cărți recomandate de prieteni (și nu cărți care să mă construiască într-o anume direcție), am ascultat muzica lui Bb (care nu este deloc „fun in the sun”, cum este muzica pe care o am în mașină :D), m-am uitat la filme cu rating prost pe Netflix (fără să mă gândesc la timpul pierdut), mi-am lăsat corpul să decidă când îi este foame și când vrea să alerge (fără să mai număr calorii și kg), mi-am eliberat mintea de prejudecăți și am ridicat bariera limitelor (am stat o lună și jumătate pe tinder, de exemplu :D). Dar m-am și răsfățat. Am făcut shopping necontrolat (am creme de față, măști, seruri și rimeluri să-mi ajungă 10 ani :D) și, pentru prima dată în viață, mi-am făcut abonament la masaj, la un tip – Domi – despre care nu știam decât că are un zâmbet frumos și am apelat la un instructor de fitness – Alexandra – pentru că mi-a plăcut energia ei.
Și la un moment dat, fără niciun avertisment, au început să apară scânteile – acele mici momente de magie în care simți că totul are sens – pe care doar conexiunile veritabile le pot produce. Alegând să am încredere în ceilalți, am mutat atenția de la mine și am descoperit noi rezerve de motivație și inspirație. Da, de inspirație. L-am ascultat pe Domi când mi-a spus că am pielea uscată pentru că beau prea multă cafea și prea puțină apă și acum beau cafea doar dimineața. Și am supraviețuit. Iar când mi-a povestit entuziast despre crema pe care o prepară un prieten de-al lui și despre faptul că el vrea să o încerce într-un program de masaj facial, m-am înscris automat pe post de cobai, deși nu-mi prea place să-mi atingă cineva fața. Am făcut poze, înainte și după, am schimbat păreri, am dat feedback. Mi-au plăcut rezultatele, dar cel mai mult mi-a plăcut entuziasmul lui Domi, care m-a stimulat să-l regăsesc pe-al meu și mi-a trezit pofta de a învăța lucruri noi. Am început să mă gândesc inclusiv că poate nu chiar știu singură ce trebuie să fac la fitness, și că n-ar strica să cer părerea cuiva avizat. Și așa a intrat Alexandra, cu gura ei mare, în viața mea. Acum nu mai fac nimic la sală fără să știe ea. Și e așa de bine să nu trebuiască să mă gândesc „Oare ce să fac azi? Oare fac corect mișcarea asta? Oare să fac cu mai multe greutăți sau cu mai puține?”. Și, pentru prima dată după mult timp, corpul meu nu mă mai privește dezamăgit din oglindă.
Dar momentul de revelație, copleșitor de emoționant, a venit când i-am surprins pe Domi și pe Alexandra discutând despre mine, căutând cea mai bună variantă astfel încât fitnessul să completeze masajul și invers. „Oamenii ăștia chiar au GRIJĂ de mine!”, mi-am spus eu atunci în gând. Și inima mi s-a înmuiat.
Făcând socoteala, mi-am dat seama că sunt, de fapt, mulți oameni care au grijă de mine. De la Bb, care îmi este alături și în momentele faine, dar și în alea urâte; la Iulia, care îmi trimite aproape zilnic câte o poză amuzantă pe whatsapp; de la ai mei, care sunt tot timpul acolo, în background, cu brațele întinse, până la fetele din Grupul de sâmbăta sau prietenii vechi și noi care simt când am nevoie de câte-un like sau o inimioară; de la foștii colegi din presă, care mă mai întreabă din când în când ce fac – și așa îmi dau seama că se gândesc la mine, până la oamenii cu care am lucrat sau lucrez punctual și care-mi transmit, cu câte-o reacție pe social media, că am rămas pe radarul lor.
Poate că devenim mai conștienți de oamenii ăștia care ne sunt alături doar atunci când îi în-grijorăm. Când îi forțăm, prin ceea ce facem, să-și exprime preocuparea față de noi. Dar știți ce frumoși sunt când ne poartă de grijă doar așa? 😀
Lexi – așa i-am spus bicicletei mele – a devenit fereastra de cer albastru din zilele întunecate și grele. M-a ajutat să trec peste perioade complicate la job și peste perioade fără job; mi-a limpezit gândurile și mi-a liniștit sufletul; m-a ajutat să mă reconectez cu corpul meu, pe care nu mai știam să-l ascult. Era suficient să urc pe bicicletă și să pedalez, pentru ca în mintea mea să se facă ordine.
Am transformat în sărbătoare scoaterea lui din cutie: l-am luat la locul meu special de după garaje unde mi-am băut cafeaua în perioada asta de izolare. Pentru că am vrut să-l invit pe domnul Li la o conversație despre dorințe care se îndeplinesc cu întârziere. Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie – îmi doresc ceva mult de tot, dar mi se îndeplinește dorința de-abia când acel lucru nu mai pare important. Am scris „pare” pentru că m-a tras de mânecă monsieur Li: merităm să ne privim cu duioșie, înțelegere și admirație pe noi, cei din trecut. Atâta timp cât avem obiective, nici nu mai contează dacă se îndeplinesc sau nu. Pentru asta trebuie să fie recompensa: pentru curajul de a-ți propune, de a visa.
Mai mult ca perfectul 