Când ai deschis ultima dată o cutie poștală adevărată? Sau poate nu ai trăit niciodată bucuria de a-ți descoperi numele scris de mână, pe un plic de hârtie care a călătorit zeci sau chiar sute de km să ajungă la tine?
Octavian Goga nr. 6, Sighișoara, este singura adresă pe care o țin minte. Pentru că am scris-o, de mână, de nenumărate ori, în liceu. Este adresa la care locuia prietena mea Laura, pe vremea în care nu exista internet și telefonie mobilă și singura modalitate de a vorbi cu ea despre lumea pe care începeam să o descopăr, ca adolescent, era să-i scriu o scrisoare. Să mă gândesc bine la ce vreau să-i spun, să formulez frazele înainte de a le trece pe hârtie, pentru că nu aveam „undo”, să lipesc cu atenție plicul, să-l pun la poștă (fără posibilitatea de „unsent”) și să aștept cel puțin o săptămână să primesc răspuns. Laura nu putea să îmi dea „seen” și nici să-mi răspundă printr-un „instant message”. Nu eram într-un dialog continuu, ca acum, un dialog care poate începe aprupt și să se termine la fel, fără niciun protocol, fără nicio regulă. Conversațiile noastre începeau întotdeauna cu „Dragă” și erau introduse, fără excepție, de formula magică „Sper că scrisoarea mea te găsește cu bine”.
„Sunt o nehotărâtă cu H mare”, i-am scris eu într-o scrisoare, și fraza asta amuzantă neintenționat funcționează ca o parolă care ne transportă instant acolo, în vremea în care transformam în sărbătoare cuvântul primit de departe.
Pentru că așa se întâmpla: deschideam cutia poștală, iar descoperirea plicului venea cu o bătaie de inimă suplimentară. „A sosit!”. Zâmbeam automat la gândul că voi afla vești despre cineva drag. De cele mai multe ori nu deschideam plicul pe loc, ci îl duceam în casă, mă așezam comod, îi tăiam cu grijă marginea și despăturam tacticos foaia dinăuntru. Bineînțeles, se întâmpla și să-l deschid pe loc, nerăbdătoare, și să-l citesc pe drum (dacă găseam plicul când plecam de acasă), cam așa cum se întâmplă acum tot timpul cu mesajele pe care le primim pe mess, insta, hangouts etc. Dar era o excepție. Preferam să savurez fiecare rând, fiecare cuvânt, să mă înduioșez sau să mă bucur în intimitate.
Laura a rămas singurul om din lumea asta care îmi mai trimite vederi din vacanțe și felicitări de sărbători. Și de fiecare dată când primesc un plic de la ea, mă încearcă o bucurie copilărească. Așa că m-am gândit: cum aș putea să dau mai departe un pic din bucuria asta, înainte să dispară definitiv, îngropată de online? Și mi-a venit o idee.
Dacă ți-e dor să primești o scrisoare, sau – pentru că nu știi cum e – vrei să experimentezi pentru prima dată senzația asta, lasă-mi adresa și îți trimit eu una! 🙂
Intră aici pentru detalii.
P.S. Voi răspunde tuturor cererilor pe care le voi primi de acum și până în 6 decembrie. Ca să ajungă scrisorile până la Crăciun 😀
Mai mult ca perfectul 