Cadoul meu pentru tine, de Crăciun!

Când ai deschis ultima dată o cutie poștală adevărată? Sau poate nu ai trăit niciodată bucuria de a-ți descoperi numele scris de mână, pe un plic de hârtie care a călătorit zeci sau chiar sute de km să ajungă la tine?

Octavian Goga nr. 6, Sighișoara, este singura adresă pe care o țin minte. Pentru că am scris-o, de mână, de nenumărate ori, în liceu. Este adresa la care locuia prietena mea Laura, pe vremea în care nu exista internet și telefonie mobilă și singura modalitate de a vorbi cu ea despre lumea pe care începeam să o descopăr, ca adolescent, era să-i scriu o scrisoare. Să mă gândesc bine la ce vreau să-i spun, să formulez frazele înainte de a le trece pe hârtie, pentru că nu aveam „undo”, să lipesc cu atenție plicul, să-l pun la poștă (fără posibilitatea de „unsent”) și să aștept cel puțin o săptămână să primesc răspuns. Laura nu putea să îmi dea „seen” și nici să-mi răspundă printr-un „instant message”. Nu eram într-un dialog continuu, ca acum, un dialog care poate începe aprupt și să se termine la fel, fără niciun protocol, fără nicio regulă. Conversațiile noastre începeau întotdeauna cu „Dragă” și erau introduse, fără excepție, de formula magică „Sper că scrisoarea mea te găsește cu bine”.

„Sunt o nehotărâtă cu H mare”, i-am scris eu într-o scrisoare, și fraza asta amuzantă neintenționat funcționează ca o parolă care ne transportă instant acolo, în vremea în care transformam în sărbătoare cuvântul primit de departe.

Pentru că așa se întâmpla: deschideam cutia poștală, iar descoperirea plicului venea cu o bătaie de inimă suplimentară. „A sosit!”. Zâmbeam automat la gândul că voi afla vești despre cineva drag. De cele mai multe ori nu deschideam plicul pe loc, ci îl duceam în casă, mă așezam comod, îi tăiam cu grijă marginea și despăturam tacticos foaia dinăuntru. Bineînțeles, se întâmpla și să-l deschid pe loc, nerăbdătoare, și să-l citesc pe drum (dacă găseam plicul când plecam de acasă), cam așa cum se întâmplă acum tot timpul cu mesajele pe care le primim pe mess, insta, hangouts etc. Dar era o excepție. Preferam să savurez fiecare rând, fiecare cuvânt, să mă înduioșez sau să mă bucur în intimitate.

Laura a rămas singurul om din lumea asta care îmi mai trimite vederi din vacanțe și felicitări de sărbători. Și de fiecare dată când primesc un plic de la ea, mă încearcă o bucurie copilărească. Așa că m-am gândit: cum aș putea să dau mai departe un pic din bucuria asta, înainte să dispară definitiv, îngropată de online? Și mi-a venit o idee.

Dacă ți-e dor să primești o scrisoare, sau – pentru că nu știi cum e – vrei să experimentezi pentru prima dată senzația asta, lasă-mi adresa și îți trimit eu una! 🙂

Intră aici pentru detalii.

P.S. Voi răspunde tuturor cererilor pe care le voi primi de acum și până în 6 decembrie. Ca să ajungă scrisorile până la Crăciun 😀

Destul. Învățăturile unui tată pentru fiica lui.

Mi-a fost teamă de ceea ce are să se întâmple, pentru că nu credeam că o să am putere să-i fiu sprijin până la final. Dar am putut. L-am ținut de mână până când respirația lui, din ce în ce mai rară, s-a stins de tot. Iar după, i-am închis ochii, l-am bărbierit și l-am spălat și am fost recunoscătoare pentru fiecare gest care m-a ajutat să-mi iau rămas bun. Nu știu dacă m-a auzit, dar ăsta este ultimul lucru pe care i l-am spus, cât încă mai respira: „Să ne aștepți și pe noi, ticule!”.

Așa îi spuneam, pentru că așa ne-a învățat el, când eram mici: „Hai la ticu!”.

Cel mai mult îmi plăcea când se juca seara cu noi, înainte de culcare. Stătea întins pe pat și ne ridica până îi ajungeau brațele, și ne vântura în aer – eram avioane. Se prefăcea că râde, iar hohotele lui declanșau o cascadă de râs adevărat, care ne molipsea pe toți. Ne făcea un iglu din plapumă – pe vremea aia aveam plapume tari, făcute în casă, din lână și mătase – și ne întâmpina la ieșire: „Iese ursu din colibă, cu cercei de mămăligă….”. Nu ne mai încăpea patul, casa și totă lumea, câtă vreme eram urși…

Avea un stil al lui de a ofta. Nu spunea, ca noi toți, „Ioi!”, sau „Vai!”; spunea ”Ho, ho, ho!”. Nu am sesizat asta până când nu mi-a atras atenția Bb, cu ochii mijind a zâmbet și bărbia îndreptată spre el -„Moș Crăciun”. Și mai avea ticu o vorbă care i-a plăcut filosofului meu: „Feștecare cu treaba lui!”. Bine, era mai mult teoretic, pentru că, în practică, se băga destul de des peste „treaba” noastră, dându-ne sfaturi despre ce și cum să facem :).

Eu am luat de la el, în afară de nas, buze și sfătoșaguri, un cuvânt: „destul”. Pe care el îl folosea dinainte să fie pe toate blogurile de psihologie și dezvoltare personală, sub forma „you are enough”.

”Îți place la noi ticu?”. ”Îi destul de fain”.

”Cum te simți astăzi, ticu?”. ”Destul de bine”.

”Ticu, nu putem să te mai vizităm la spital, de azi încolo, că-i pandemie”. ”Destul de rău”.

Destul. Nu e nevoie de mai mult.

Viața a vrut ca pe final să sufere dincolo de orice limite ale lui destul. În ultima săptămână a fost ca un om care se îneacă – s-a chinuit pentru fiecare gură de oxigen*. Spunea, însă, că nu-l doare. Și nu voia decât să-l ținem de mână și să ne aplecăm, din când în când, deasupra lui. Să ne vadă. Atât i-a fost destul.

* Tatăl meu a fost diagnosticat acum un an cu cancer pulmonar, care pe final a metastazat în oase și mușchi. Când era tânăr a avut o boală de plămâni, dar poate că, dacă nu ar fi fumat 30 de ani, nu s-ar fi întâmplat așa. Care fumați, poate vă gândiți mai bine…