Viața mea s-a schimbat complet din momentul în care am primit-o în casă. La început mi-a plăcut pentru că era frumoasă și mă făcea să mă simt bine când ieșeam împreună. Dar pe nesimțite a început să-mi ocupe tot mai mult din timp, din planuri și din vise.
Mai întâi au fost turele de weekend în jurul Clujului, cu dealuri și sate, drumuri de țară și liziere magice de pădure. În garderoba mea de mătase, bumbac și lână au început să apară tricouri și bluze de lycra, pantaloni cu bazon și tot felul de haine tehnice. Pe urmă a venit concediul: noi două+Bb și Jumbo, o săptămână, în Apuseni, cu un rucsac în care au încăput toate stelele de care am avut nevoie pentru o vacanță de vis. Atunci ne-a fost clar că trebuie să ne schimbăm mașina, pentru că nu mai puteam concepe vacanțe fără ele, iar Reno era prea mic pentru toți patru.
Lexi – așa i-am spus bicicletei mele – a devenit fereastra de cer albastru din zilele întunecate și grele. M-a ajutat să trec peste perioade complicate la job și peste perioade fără job; mi-a limpezit gândurile și mi-a liniștit sufletul; m-a ajutat să mă reconectez cu corpul meu, pe care nu mai știam să-l ascult. Era suficient să urc pe bicicletă și să pedalez, pentru ca în mintea mea să se facă ordine.
Nu pot să descriu ce am simțit în ziua în care nu am mai văzut-o în locul în care o legasem. Dar și acum mi se strânge stomacul, iar inima mi se oprește puțin. După mai multe vizite aparent inutile la poliție și weekenduri în care am bătut Oserul degeaba, Bb mi-a spus să mă liniștesc, că o să luăm alta. Atunci mi-am dat seama că nu vreau altă bicicletă. O voiam pe Lexi, pentru că pe ea am urcat prima cățărare din viața mea, peste Pasul Vârtop; cu ea am căzut prima dată, în pădurea de la Hoia; ea m-a dus la Grădina Zmeilor, la Cascada Miresii, la castelul de la Bonțida și în multe alte locuri minunate fără nume. În ciuda oricărei evidențe, intuiția îmi spunea că lucrurile nu pot rămâne așa. Și n-au rămas: Poliția a găsit-o, iar eu am înțeles, încă o dată, că we are meant to be together.
Multe s-au schimbat, de atunci, în relația noastră.
În 2016, de exemplu, am trădat-o cu o bicicletă mai ușoară, mai rapidă, mai frumoasă, cu cadru de carbon și roz de Giro. Furiosa. De care aveam nevoie pentru turele de șosea. Ea a primit locul de onoare în casa noastră, pe peretele din dormitor, așa că e primul lucru pe care-l văd dimineața.
Însă tot pe bătrâna Lexi, cu roțile ei învechite de 26 și cadrul greu de aluminiu, o iau cu mine, indiferent unde am de mers. Și da: îmi fură și acum privirile alte biciclete. Chiar de curând m-am gândit cum ar fi cu o bicicletă de munte mai ușoară, pe care să nu-mi fie atât de greu să o urc pe mașină. Dar mi-am găsit tot felul de scuze să n-o schimb pe Lexi. Pentru că prima mea bicicletă nu e făcută doar din cadru, roți, frâne, schimbătoare și spițe. E făcută și din toate lucrurile prin care am trecut împreună.
Sunt convinsă că noaptea, când eu dorm liniștită lângă Furiosa, se scutură de trei ori, se transformă în unicorn și zboară să facă rost de praf de stele pentru toate turele viitoare pe care le vom facem împreună. No matter what 🙂
La mulți ani tututor bicicletelor din lume! Mai ales celor cu care pedalăm printre vise!
Mai mult ca perfectul 