O dată la câțiva ani, fără motiv aparent, îmi vine să ascult piesa asta:
Niciodată nu mi-o amintesc din prima. Întâi se insiunează contextul – noapte înstelată, la munte, oameni adunați în jurul focului, o chitară, un băiat cu păr lung și voce caldă… Pe urmă îmi amintesc versurile – „A fost odată-un vis frumos/Cu un băiat și-o fată…” – și la urmă vine și ritmul, memorabil cu scârțâitul ăla care marchează fiecare propoziție.
De regulă, o ascult pe urmă pe repeat o zi întreagă. Dar niciodată nu rețin versurile, astfel că, data viitoare când mi se face dor de ea, trec din nou prin același proces complicat de aducere aminte…
Oare mai fredonează adolescenții cântecul ăsta în jurul focului? Oare mai merg la munte să doarmă la cort?
Ar fi frumos.
Pentru că, stângace și simplă, piesa asta nu este despre adolescența mea, ci despre cea mai frumoasă vârstă a omului, când dragostea este curată și suferința pură, fără niciun strop de răutate. Și vorbește atât de frumos despre faptul că, din fiecare dragoste pe care o trăim, dăinuie pe veci câte ceva…
În amintirea munților :D.
Mai mult ca perfectul 