La vie on Rosa!

Nu știu dacă v-am spus, dar Andrei Coman, de la Bike44, se pricepe de minune la oameni. Prima dată când ne-am întâlnit să discutăm despre parteneriatul pentru Ciclaton, mi-a arătat, printre vorbe, o bicicletă roz: „Pentru tine, bicicleta asta ar fi perfectă! Este exact ca Wil, doar că e făcută special pentru a omagia Turul Italiei”. Prima mea reacție a fost un gând pe care l-am ascuns, diplomatic, în spatele unui zâmbet: „Ce clișeu! Dacă sunt fată trebuie musai să pedalez pe o bicicletă roz?!”. Însă, din acel moment, fanteziile mele de ciclist amator au început să capete nuanțe de roz-Giro. Anul viitor, Turul Italiei ajunge la ediția cu numărul 100 și visez să-i pot încuraja pe cicliști la fața locului, pe una dintre iconicele cățărări Stelvio, Colle delle Finestre, Mortirolo sau Etna (să vedem pe care-o includ organizatorii pe rută). Și ce fain s-ar potrivi ocaziei o cursieră roz-Giro!

Bineînțeles că nu-ți cumperi o cursieră numai pentru atâta lucru! Întâmplarea face însă că Bb al meu, uimit de cât de repede s-a acomodat pe Wil o „mimoză” ca mine, și-a luat și o cursieră, pe lângă MTB-ul și hibridul pe care le avea deja. Așa că la a doua mea tură cu Wil, pedala și el pe cursieră. După a treia tură cu Wil, îmi era clar că MTB-ul și Road Bike-ul sunt două experiențe diferite și că, dacă vreau să mă mai ia Bb măcar din când în când cu el, trebuie să-mi iau și eu cursieră.

Personal, îmi plac brandurile italiene, doar că, în ultima vreme, Gucci, Valentino și Dolce&Gabanna au fost înlocuite în indexul meu aspirațional de Pinarello, Bianchi, Colnago și, mai nou Wilier Triestina (vine de la „W l’Italia liberata e redenta”, unde W este o abreviere pentru „Viva!”). Bicicletele italiene sunt superbe – cam ca italiencele – frumoase, dar robuste; rafinate, dar construite să „livreze”. What you see is what you get. Și este foarte greu să-ți iei ochii de la ele!

Așa că, oameni buni, faceți cunoștință cu a mea Furia Rosa, zisă și Furiosa :D:

Wilier nu este un brand foarte cunoscut în România, poate și pentru că în acest moment este importat oficial doar de Bike44, din Cluj. Bicicletele Wilier au început să se fabrice încă din 1906, într-un modest atelier de pe malul râului Brenta, în nordul Italiei.

„La începutul secolului IX, bicicletele nu erau încă un lucru atât de comun în Italia și doar puțini și le puteau permite. Găseai aproape doar branduri străine, iar magazinele care le vindeau și le reparau nu erau tocmai la îndemână. În nord, primele biciclete au apărut în vitrina Saggiotto e Zaramella, care le și închiria. Câțiva ani mai târziu, bicicleta a devenit cel mai frecvent mijloc de locomoție pentru italieni, datorită pionieratului unor oameni ca negustorul și artizanul Pietro Dal Molin, de la Bassano. El era fascinat de biciclete și de viteza cu care câștigau popularitate în viața de zi cu zi. În timp ce ziarele relatau realizările sportive ale primilor cicliști mustăcios din Anglia, Franța și Italia, Dal Molin a decis să se implice în această aventură prin intermediul unui unui atelier de producție. A cumpărat un brand englez aproape necunoscut, Wilier, și a deschis atelierul în San Fortunato, pe malul stâng al râului Brenta”, scrie pe site-ul casei Wilier Triestina.

În timpul Primului Război Mondial producția a scăzut, dar brandul lui Dal Molin a ieșit revigorat din conflict, mulțumită faimei câștigate de detașamentul italian de pușcași, mulți dintre ei fiind echipați cu biciclete Wilier. La sfârșitul războiului, Dal Molin a dat ștafeta fiului său, Maria, care a numit fabrica Ciclomeccanica Dal Molin și a diversificat producția. În 1940, când Italia a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial ca forță beligerantă, Ciclomeccanica Dal Molin, care a primit noi comenzi militare, avea în jur de 100 de angajați. În aprilie 1945, când Italia a căzut definitiv în mâinile aliaților, fabrica a fost serios afectată de bombardamente, dar și-a revenit, încet-încet, după Război, concentrându-se exclusiv pe manufacturarea bicicletelor. Ciclismul a început să fie, și el, din ce în ce mai popular în Italia, promovat de duelurile mitice dintre Bartali și Coppi. În același timp a început să se răspândească practica sponsorizării cicliștilor de către producătorii de biciclete – Legnano, Atala și Bianchi o făceau deja, când Maria Dal Molin a decis să se alăture „clubului”. Pasul critic a fost începutul colaborării cu Veloce Club Bassano, companie fondată în 1892, care se lăuda cu o echipă extraordinară de cicliști amatori. Ideea susținerii cicliștilor a apărut în iarna lui 1945 și a coincis cu ocuparea orașului Trieste (anexat Italiei după Primul Război Mondial și aflat sub control naziștilor din septembrie 1943) de către forțele iugoslave. În 1946, o nouă echipă de cicliști îți făcea intrarea pe scena competițiilor profesioniste, purtând cu mândrie steagul Italiei prin culorile echipamentului și militând pentru cauza pierdutului oraș Trieste. Ciclomeccanica Dal Molin a conceput o bicicletă nouă pe care a numit-o Wilier Triestina. Reflecția de cupru inconfundabil a culorii sale a fost imediat brevetată și a devenit trăsătură distinctivă a companiei zeci de ani. Faptul că Dal Molin și consilierii săi de încredere de la Veloce Club Bassano au sprijinit deschis cauza Trieste i-a făcut pe tot mai mulți italieni să vadă un acronim patriotic îndrăzneț în spatele exoticul nume Wilier: „W (Viva) Italia Libera e Redenta” –  „Trăiască Italia Liberă și Răscumpărată”.

Mulți cicliști faimoși au pedalat pe Wilier în momente importante ale carierei lor – Fiorenzo Magni când a câștigat Giro d’Italia, în 1948 și Tour of Flanders în 1950; Marco Pantani la a Tour de France 1997 (a ieșit pe locul trei, dar a câștigat două etape montane și a setat un nou record pe Alpe d’Huez – bicicleta sa în imaginile de mai jos); Campionul mondial Alessandro Ballan și al doilea clasat, Damiano Cunego la UCI Road World Championships în 2008.

Oricum, odată urcat pe un Wilier, nu mai ai nevoie de alte argumente pentru a lua în serios o relație de lungă durată. Lucru pe care l-am făcut și eu, după trei întâlniri cu Wil. Dar pentru că el e un băiat de test mărimea M (vezi aici ce a avut de spus freerider despre el) și eu am nevoie de commitment (și mărimea S), am luat-o acasă, de tot, pe Furiosa.

Recunosc că rozul-Giro a avut un cuvânt greu de spus în alegerea mea. Așa că îmi scot pălăria în fața lui Andrei Coman, care m-a bătut cu propriile arme, oferindu-mi nu doar un simplu produs, ci o poveste. Și eu care credeam că e specialitatea mea! 😀

Prima ieșire cu Furiosa a fost o tură de aproximativ 40 de km pe centura Grigorescu-Florești. Am avut nevoie de un pic de timp de acomodare pentru că, fiind obișnuită cu o bicicletă ușor mai mare, mi s-a părut că răspunde prea brusc la mișcările ghidonului. Cu ea am descoperit, însă (în sfârșit!), chiar de a doua zi, la o rută de 100+, plăcerea de a merge cu mâinile pe dropuri, în cea mai aerodinamică poziție posibilă!

Acum ne pregătim amândouă pentru Ciclaton (mai mult eu, ea lucrează doar în weekend). Sper din tot sufletul să n-avem parte de ploaie în Moldova, pentru că n-am mai pedalat în asemenea condiții pe-o cursieră, iar roțile subțiri și netede îmi dau emoții și pe uscat!

Între timp, donațiile au mers foarte bine pe contul meu de ciclist. Am ajuns la 1.224 de lei. Ultima donație – și cea mai mare, de 444 de lei – este de la un „anonim” căruia pare să-i placă foarte mult cifra 4, 44 and so on :D. Mulțumesc!

5 lucruri stânjenitoare când ești ciclist(ă)

Zările se tipăresc impresionist pe retină în timp ce motoarele diesel din picioare pistonează alert pe ritmul vântului care-ți șuieră „libertaaaateeeeee”, la ureche. Însă nu totul e roz în regatul căluțului de un om putere. Voi fi – poate prea – sinceră în cele ce urmează, dar cred că o relație adevărată, așa cum este cea dintre un om și bicicleta lui, nu se poate construi decât pe adevăr 🙂

1.bronzul

Se întinde de la oul piciorului până la jumătatea coapsei și de la încheietura mâinii până la jumătatea bicepsului. Uneori prezintă niște pauze cam cât curelușele de la cască de late pe lângă ureche și până sub bărbie. Face imposibilă purtarea unei rochii de gală, iar uneori poate sugera că ai o boală ciudată care-ți face mâinile albe. Personal nu am găsit deocamdată vreo soluție – soarele te arde chiar dacă porți cremă cu factor de protecție 50!

tan-lines

2.vânătăile

Indiferent cât de bine controlezi bicicleta, tot se mai întâmplă să te dezechilibrez și să-ți lovești tibia de pedale sau să cazi și să-ți zdrelești genunchii. Ultima dată când am fost acasă am îmbrăcat o fustă, să-i fie drag mamei mele de mine, însă nu am făcut decât s-o îngrozesc cu vânătăile de pe pulpe. De căzut, am căzut o singură dată și mi-am învinețit tot șoldul drept. Soluția: să strângi din dinți și să pedalezi până acasă.

e323fe35d45c23ce38be9d7a59fa828a

3.costumul de lycra

Aerodinamica și confortul pe bicicletă vin la pachet cu curajul de a-ți expune kilogramele. Pe toate pe care le ai. Pantalonii cu burete și tricoul cu buzunare la spate (pentru gustările pe care trebuie să le iei în curse) nu lasă nimic imaginației. Și, să fim serioși, nu toți avem determinarea lui Froomey de a pierde kilograme (contrar așteptărilor, pedalatul nu ajută foarte mult în această privință, dacă nu îl combini cu o dietă alimentară corespunzătoare. Însă și dacă o faci, rezultatele pot fi spectaculoase!).

weight-7

4.iritația produsă de șa

Poate nu am găsit eu bazonul potrivit, dar până acum nu s-a întâmplat să nu mă irit în zona șeii, după o tură de câteva ore bune (mai ales în ultima vreme, când m-am concetrat pe performanță și nu pe plăcerea de a călători). Ce „Victoria Secret Love Spell” pure seduction sau amber romance?! Bepanthen Plus, baby!

saddle-sores

5.excitația produsă de șa

Sunt dezbateri întregi pe această temă – dacă femeile se excită sau nu atunci când pedalează sau călăresc. Pe cal nu m-am urcat, dar de pedalat pedalez și pot spune că… depinde de perioadă (nu intru în detalii). Oricum, cu toții știm ce se întâmplă când o chestie well… tare se freacă prea mult de acea zonă sensibilă. Însă contrar primului gând, nu este o senzație plăcută și nu ține șase ore, cât durează tura – se transformă imediat în disconfort sau/și durere. Așa că nu vă grăbiți să zâmbiți pe sub mustăți.

selle-anatomica-x-series-saddle

În cazul bărbaților se adaugă listei epilatul. E mai greu până te decizi s-o faci prima dată, pentru că nu știi cum se procedează – până deasupra genunchiului; până deasupra copasei; până sus; dacă îți razi și mâinile, să-ți razi și pieptul?… În plutonul profesionist este luat peste picior cel care NU se epilează. Campionul mondial Peter Sagan a primit cadou de la Vincenzo Nibali o lamă de ras după ce a fost fotografiat cu mărar pe picioare 😀

Strade Bianche gravel cycling race
ANSA/CLAUDIO PERI

Până data viitoare, s-avem timp de pedalare! 🙂

Oameni faini pe două roti

Am rămas datoare cu o poveste – i-am promis Lidiei, colega mea de la Noi Orizonturi, că o scriu, pentru că merită. Este despre cum am făcut rost de cursieră pentru Ciclaton – o condiție obligatorie pentru participarea la eveniment. De ce? Pentru că la prima ediție, acum doi ani, au acceptat și MTB-uri, dar pe șosea acestea rămâneau constant în urmă, încetinind plutonul.

Pentru că stăm la bloc și deja aveam trei biciclete în casă (Lexi a mea – un MTB de la Cannondale și Canyon-urile lui Bb – un MTB și un hibrid), nici nu mi-a trecut prin gând să-mi cumpăr una. Oricum consideram că Lexi este absolut de ajuns pentru mine, pentru că obișnuiam să gust mai mult experiența călătoriei, decât pe cea a pedalatului în sine. Așa s-a născut ideea de a apela la unul dintre magazinele de bițe din Cluj. Prima dată am mers la Pure Motion (mulțumită vorbei bune puse de Adi, mecanicul preferat al lui Lexi :D), unde l-am cunoscut pe Balint Pazsi. Nu mi-a fost deloc greu să-l conving să mă ajute: „Îmi plac cauzele care presupun mersul pe bicicletă. Iar dacă e vorba despre educație, cu atât mai mult”, a spus el. Însă în acel moment nu putea să-mi ofere decât tot un MTB, adaptat, cu roți de șosea. Recomandările de la Ciclaton erau însă clare – Road Bike or no bike. (Bb mi-a explicat care sunt principalele diferențe: la Road Bike totul e mai ușor – cadrul, roțile, inclusiv furca, fixă, nu cu suspensii, ca la MTB – ca să te ajute la viteză).

Așa că m-am văzut nevoită să refuz oferta făcută din toată inima și să găsesc altă variantă. Am apelat la Bike44, unde intrasem o singură dată. Am văzut că vând biciclete Wilier, dar nu știam nimic despre brand și nu cunoșteam pe nimeni acolo. Știam doar că pe proprietar îl cheamă Andrei Coman. Am luat un număr de telefon de pe net, am cerut cu Andrei, iar la telefon era chiar el :D. Ne-am stabilit o întâlnire pentru aceeași după-amiază. După 10 minute, în care i-am spus povestea și i-am arătat traseul de la Ciclaton, s-a ridicat, s-a îndreptat către un stand și l-a scos de-acolo pe Wil. S-a întâmplat într-o marți sau miercuri, iar sâmbătă m-a invitat să mă „pună” pe bicicletă. A făcut reglajele cum mâna lui, ajutat de Iustin și de Radu, iar după plimbarea de probă m-a întrebat dacă nu vreau să-l iau acasă, pentru o tură mai lungă, de duminică.

Cine este Andrei Coman? Mi-a făcut plăcere să-i aflu povestea, pentru că e despre pasiune, despre să-ți urmez visul și despre împlinire.

Povestea începe într-un garaj din Baia Mare, pe care Nea Mihai l-a transformat în atelier. Acolo îi plăcea lui Andrei să-și petreacă timpul, urmărindu-l pe Nea Mihai cum meșterește la câte-o bicicletă. Îi punea tot timpul întrebări și-l interesa fiecare sculă și fiecare piuliță – „la ce-i bună”. În liceu a fost nedezlipit de bicicletă – un MTB chinezesc de fier (la propriu); mergea zilnic cu ea la școală. De fapt, mergea cu ea oriunde avea de mers. „După ce mi-am luat carnetul, am uitat că am bicicletă”.

În 2003, s-a mutat cu job-ul la Cluj – a lucrat vreo șase ani în farma, la SensiBlu. Însă medicamentul de care avea el nevoie nu se găsea în nicio farmacie; era pierdut printre amintirile din liceu. „În 2007 m-am reapucat de bicicletă. Luasem în greutate și trebuia să fac ceva. Eram și stresat, pentru că mă pregăteam să-mi deschid propria farmacie (și-a cumpărat licență și a deschis-o în 2008 – n.a.). Mi-am cumpărat un MTB pentru că vroiam să văd dacă mai există pasiunea. M-a prins așa de tare încât m-am apucat și de concursuri!”. A început să iasă în ture, iar cercul său de prieteni s-a lărgit. L-a cunoscut pe Levi Kertesz în 2009, iar în 2010 au lansat împreună Clujul Pedalează.

În august 2010 și-a cumpărat Road Bike. „Am studiat să văd geometrie, am făcut măsurători să văd ce mi se potrivește – să nimeresc mărimea cadrului. Nu avea nici un prieten cu Road Bike, pur și simplu mi s-a pus pata. Mă uitam deja la tururi și îi vedeam pe rideri în Italia – sunt înnebunit după Italia – cât de elegant arată pe cursiere. Când în vezi în grupuri de câte 40, trecând ca vântul pe lângă tine…. În Dolomiți am văzut și două bunicuțe, de 60+, îmbrăcate la fel – pedalau. Îți era mai mare dragul să le vezi cât de fericite erau! Și elegante!”.

Între timp a identificat o problemă care recidiva și se manifesta și în rândul prietenilor pe două roți – greutatea de a face rost de piesele de care aveai nevoie și pe care le doreai. „Am început să studiez problema și, după doi ani de gândire, am decis să-mi deschid propriul magazin. Dacă ar fi fost să mă iau după calculele de pe hârtie, nu ar fi meritat să mă apuc, dar am zis că dacă pui suflet nu are cum să nu iasă. De asta ai nevoie, de suflet și de răbdare”, spune Andrei, care estimează că-și va recupera investiția inițială în Bike44 în aproximativ 6 ani.

Primul lucru pe care l-a făcut, înainte de a deschide, a fost să se asigure că are cel mai bun mecanic. „Cam asta era ideea – să facem o chestie bazată pe service, dotată la standarde. Unele service-uri nu aveau scule pentru noile generații de biciclete. Eu vroiam  să aduc în service cele mai bune scule de biking din State”, spune Andrei. Omul pe care-l viza pentru asta era Voicu Penciulescu. De ce el? „Fusesem la mai mulți mecanici, dar în ultima vreme el se ocupa de bicicleta mea. Mi-a plăcut de el pentru că era mai meticulos inclusiv decât mine. Iar asta spune multe”. Lui Voicu i s-au adăugat alți super-pasionați de bicicletă – Iustin, care tocmai a câștigat locul doi la „King of Transfăgărășan” și Radu, care pedalează pentru Clubul Sportiv Voința și face naveta din Aghireș – de cele mai multe ori cu bicicleta, pentru a face ce-i place :).

Cum a ajuns la Wilier, un brand care anul acesta tocmai a împlinit 110 ani? „Mi s-au părut cei mai deschiși și au o politică faină. Mulți producători îți impun targete, volume. Noi nu impunem chestii – lăsăm pe fiecare să-și gândească businessul cum vrea, mi-au spus ei. Îmi plăcea și brandul”, explică Andrei. În vară a  fost invitat la o întâlnire a proprietarilor brandului cu dealerii și aceștia i-au spus că sunt mulțumiți cu ce face aici. E mulțumit și Andrei și nu trebuie să mergi până în Dolomiți pentru a realiza asta. Trebuie doar să intri la Bike44, iar primul lucru pe care-l vei vedea este fața lui zâmbitoare. Este fericit, pentru că și-a găsit medicamentul. „Trebuie să înveți să-ți dai shutdown. Măcar o zi să te rupi și să faci ce-ți place. Dacă n-o faci, o face organismul. Îți dă câteva indicii, câteva semnale. Fiecare trebuie să-și organizeze pauza – eu, când sunt pe bicicletă uit de toate și îmi încarc bateriile”.

Ar mai fi de spus un singur lucru: nea Mihai, care nu mai este printre noi, ar fi tare încântat să petreacă măcar o zi în „garajul” fostului său ucenic.

 

Road Bike vs MTB – trei lucruri total diferite

Eu și Wil am petrecut deja trei weekenduri împreună. Am făcut, în total, aproape 500 de km tous les deux. Și cu fiecare kilometru mi-a fost tot mai greu să scriu acest post. Pentru că în cei câțiva ani fericiți petrecuți alături de Lexi nici nu m-am uitat înspre alte biciclete! Adevărat, admiram Dogma lui Froome, dar nu m-am simțit niciodată vinovată, pentru că asta e ca și cum un bărbat ar spune despre Monica Belluci că este o femeie frumoasă…

Când Lexi a fost furată, acum trei ani, am simțit deep down că se va întoarce la mine. Și așa s-a și întâmplat – Poliția a reușit să o recupereze (trăiască domnul Pașcalău!), chiar dacă fusese deja vândută și mutată într-un sat din Sălaj. Adevăru-i că Lexi este o bicicletă frumoasă! Asta l-a și atras pe hoțul care i-a tăiat lanțul în doar 40 de secunde în ziua aceea lenevoasă de august 2013. Spuneți și voi dacă nu-i așa! (În poza asta este cu Jumbo, tovarășul de drum al lui Bb):

1275875_10151541343481455_274841276_o

Multe aventuri am trăit eu și Lexi! Și multe mai urmează, sunt convinsă. Dar de când a intrat Wil în viața mea, am început să apreciez tot felul de lucruri care înainte nu contau: greutatea bicicletei (ca să nu zic ușurimea :D), viteza de rulare, faptul că pot să merg pe lângă ea și s-o țin cu o singură mână, de șa, fără să se dezechilibreze (nu înțelegeam cum fac asta cicliștii din marile tururi…). Așa că am început să mă gândesc tot mai mult la „dar dacă…”.

Andrei Coman, de la Bike44 m-a avertizat, prima dată când am discutat, că pedalatul pe o cursieră e altceva… A zâmbit, atunci, pentru că știa ce se va întâmpla, doar și el a trecut prin asta :). El m-a ajutat să înțeleg și care sunt cele mai importante diferențe dintre pedalatul pe un MTB și pe un Road Bike, iar eu vă zic și vouă:

1. Poziție. „Ca siguranță, nu-i nicio diferență, însă când stai în coarne, ești mult mai aplecat în față, mai aerodinamic”. Pe Road Bike sunt trei poziții principale în care îți poți ține mâinile: pe manete, cu degetele pe frâne și pe schimbător (este poziția în care pedalezi 85% din timp, spune Andrei); pe coarne (dropuri), când vrei să mergi în viteză sau ai vânt din față; pe ghidonul propriu-zis (fie aproape de pipă, fie la întâlnirea cu coarnele) când vrei să te odihnești.

2. Comenzi. Spre deosebire de MTB, care are manete separate pentru schimbatul vitezelor și pentru frână, la Road Bike există o singură manetă pentru schimbările superioare, inferioare și frânare. „Te obișnuiești repede dar, din cauza poziției, ai nevoie de un pic de timp de acomodare”.

3. Bune maniere. Road Bike-ul trebuie condus mai cu grijă, pentru că nu e atât de robust precum un MTB, nu e gândit să preia șocurile din teren. ”În plus, având cadrul din carbon, sunt șanse mai mari să-l spargi, la o căzătură mai puternică”.

ATENȚIE LA

  • FRÂNARE. Anvelopele au o suprafață de contact mai îngustă și atunci frânarea este mai puțin eficientă. „Ideal e să conduci super-prudent și să nu bruschezi comenzile, mai ales pe ud – acolo se face diferența”.
  • PRESIUNEA DIN ROȚI. Trebuie verificată în fiecare zi, ca să te asiguri că este între 7 și 8, 5 atmosfere. În ture lungi, e indicat să ai la tine o pompă cu CO2.
  • TRUSA DE PRIM AJUTOR. Pe care ar fi bine să o ai tot timpul la tine, conține: capsule de CO2, leviere, pompă CO2, minitrusă de scule, prelungire de valvă (dacă ai roțile mai late) și gel, „pentru căderile neprevăzute de energie” :D.

Două lucruri importante mi-a mai spus Andrei: rapoartele de viteză de la Road Bike nu te ajută foarte mult pe cățărările abrupte, și-atunci e bine sau să faci picioare sau să te pregătești să mai mergi și pe lângă bicicletă; Road Bike-urile fiind mai ușoare, simți mai tare diferența la vânt lateral și turbulențele de aer provocate de camioane.

Ce-am simțit eu din toate astea? Mi-a fost destul de greu să mă obișnuiesc cu schimbatul vitezelor. Și acum, după 500 de km, încă mai am nevoie să mă uit la foi și la pinioane să mă asigur că folosesc un raport corect; uneori când frânez am senzația că nu mai dă Domnul să se oprească bicicleta; am simțit de mai multe ori cum efectiv m-a mutat de pe drum câte-un camion care-a trecut periculos de aproape și încă am o reținere să pedalez cu mâinile pe coarne, pentru că nu ajung la frâne și am impresia că nu sunt deloc în control. Dar felul în care înghite un Road Bike km mă uimește la fiecare tură! Iar dacă în weekendul trecut am făcut într-o singură zi 120 de km, în cel care urmează plănuiesc să trec pragul de 140. Dacă n-are Dumnezeu chef să râdă :D.

14231284_1144569692280169_8689499319770852617_o

Până data viitoare, s-aveți timp de pedalare! 😀

 

Este oficial: sunt ciclatonist!

OMG! Știam că vine momentul ăsta, dar nu am cum să nu mă pachinez. Ciclaton și-a actualizat azi dimineață site-ul (arată foarte bine :D) iar acolo, la cicliști de tur, sunt și eu! 720 de km în 5 zile, între 5 și 9 octombrie.

screenshot_1

Am vorbit ieri cu fetele și, după ce mă întorc, facem petrecere în pijama la birou – cu saci de dormit, pizza, bere, tequila și filme. Azi dimineață, după ce am văzut site-ul Ciclaton, m-am gândit că dacă aș putea să mă joc cu timpul, aș da cu siguranță forward, să mă trezesc direct în sacul de dormit, între birourile Lidiei și Ramonei, în locul mesei de ședințe!

Dar pe urmă mi-am dat seama că aș pierde prea multe lucruri frumoase și memorabile, așa că am lăsat treaba asta cu timpul în seama altui super-erou. Eu voi continua să mă antrenez cum am făcut-o până acum; să mă împrietenesc cu Wil, căluțul de la Bike 44 care mă va însoți în octombrie și să sper că efortul meu va ajuta cauza pentru care pedalez: IMPACT. Poate mă încurajați și voi, cumpărându-mi bătăi ale inimii (nu știu dacă ați observat, dar am mai multe decât oricare dintre cicliștii de tur :D).

Stați pe-aproape, am pregătită în tolbă prima lecție de trecere de la bicicleta de munte la bicicleta de șosea; istoria unui super-brand de biciclete, Wilier, care anul acesta împlinește 120 de ani; povestea unui tip norocos, care face ce-i place la Bike44 și multe, multe lucruri despre copiii și tinerii de IMPACT care vor aduce în realitate România din visurile noastre!

Prima întâlnire cu un slăbănog de șosea

Prima oară când l-am văzut, m-au năpădit sentimente contradictorii – mi s-a părut prea fragil pentru constituția și stilul meu, dar și destul de fioros ca să poată fi aburit cu generalități. Așa că am început să mă interesez – de unde vine, ce caracter are, cum se „utilizează”.

După două zile a venit și momentul adevărului – l-am luat la o tură de încercare. Nervos, inițial, a început să se mai domolească, pe măsură ce reușeam să-i ghicesc butoanele corecte. După trei ore de plimbat pe pistă, pe șosea și pe pavate, a decis să rămână peste noapte, așa că a doua zi l-am scos la drum întins. Am parcurs împreună peste 80 de km (Băișoara – Rimetea – Cheile Vălișoarei), timp în care nu am făcut decât să ne adaptăm unul altuia, să ne minunăm reciproc (mai mult eu) de capacitățile celuilalt și să ne testăm limitele.

Pe drumul de întoarcere, când mai aveam vreo 13 km până la mașină, a decis – ca un ultim gest de rezistență – să mă pună din nou la încercare: a pufnit zgomotos, de s-au pornit pe lătrat toți câinii din Iara, și m-a lăsat cu ochii-n soare, cu pană pe spate. Am găsit însă petec de cojocul lui, iar primul weekend împreună s-a terminat așa cum trebuie – cu noi doi acasă, în siguranță, arși de soare și obosiți, dar fericiți.

I-am spus Wil, pentru că, de când l-am văzut, am în minte melodia asta:

Dar și pentru că provine dintr-o familie care se numește Wilier Triestina, întemeiată acum 120 de ani în Italia. Eu l-am întâlnit la niște tipi dintr-o bucată, pe care-i găsiți la Cluj, pe Salcâmului 37, în casa prietenoasă Bike44.

Și ca să-l și admirați – oameni buni, acesta este Wil, bicicleta de șosea care mă va ajuta să particip, în octombrie, la Ciclaton, o competiție care are drept scop adunarea de fonduri pentru cinci cauze educaționale, inclusiv programul IMPACT al Fundației Noi Orizonturi (pentru care pedalez eu :D).

wil

Țineți aproape, dacă vreți să aflați mai multe despre toate lucrurile minunate care s-au întâmplat ca să ajung aici, dar și despre cum faci trecerea de la un Mountain Bike la un Road Bike și despre cum te pregătești, ca amator, să faci 740 de km în 5 zile.