Jurnalist. Purtător de cuvinte (Relevante).
Fac ceea ce-mi place:
- încerc să schimb România alături de ONG-uri care promovează educația
- încerc să schimb oamenii, scriindu-le despre lucruri frumoase și importante
- încerc să mă schimb pe mine, punându-i mereu pe ceilalți înainte și acceptând provocări care mă forțează să-mi depășesc zona de confort.
Am o mare pasiune - ciclismul, iar în toamna lui 2016 am pedalat 740 de km în 5 zile pentru a susține educația.
N-am reușit să citesc 30 de cărți, nici să alerg la maraton, nici să ajung la 60 de kg. M-am culcat pe-o ureche imediat ce am făcut lista de to do-uri, înainte de Revelionul 2018. Așa suntem noi oamenii, avem impresia că, dacă le punem pe hârtie, lucrurile se vor întâmpla de la sine…
Într-un moment de reflecție, la final de mai, pe când mă întorceam din Maramureș, am realizat că ceva nu e în regulă, la cum se desfășoară viața mea… De-abia citisem trei cărți, alergasem cam 100 de km (dar nici o tură mai lungă de 12 – deci bye-bye maraton) și pedalasem puțin peste 600 de km, lucru pe care altă dată l-aș fi făcut în două weekend-uri. Și nu era doar asta.
Sunt obișnuită să mă trezesc dimineața nerăbdătoare să mă apuc de ceea ce așteaptă să fie făcut. Așa știu că e ce trebuie pentru suflet. Ori atunci, la final de mai, mi-am dat seama că diminețile mele nu mai prea erau așa. Mă trezeam cu o ușoară lehamite la gândul că mă așteaptă din nou discuții nesfârșite cu oameni care au impresia că se pricep la toate. În fiecare zi repetam același drum și nu ajungeam niciunde. Noaptea tresăream din somn, cu sentimentul concret ca cimentul că am uitat să fac ceva important. Mă simțeam asemenei călugărului de la Nicula, care s-a trezit într-o noapte împietrit în așternut din cauza unui diavol care-și ținea arătătorul pe vârful nasului său. Eram irascibilă, constant nemulțumită, incapabilă să mă mai bucur de câte-o reușită, incapabilă să respir (îmi pare rău, Bb, că te-am chinuit). Nu vedeam pădurea de copaci sau, mai bine spus, nu vedeam că m-am rătăcit de la cărarea pe care mi-am ales-o să mă poarte printre frumusețile lumii. Nu mai găseam rost în ceea ce trebuia să fac zilnic; nu mai eram convinsă că sunt în barca potrivită. Dar au mai trecut câteva luni până când am fost capabilă să văd goliciunea împăratului îngâmfat.
În căutarea sensului, m-am reapucat de scris. Pusesem asta pe pauză, la final de 2017, ca să am – speram eu – mai puține deadline-uri și motive de stress. Dar nu la scris ar fi trebuit să renunț… Am descoperit cât e de greu să găsești cele mai potrivite cuvinte. Am descoperit că mi-e frică. E sentimentul pe care-l am în fiecare primăvară când scot pentru prima dată cursiera la șosea. (Încă mi-e foarte greu să scriu, deși am redescoperit cu o imensă bucurie discuțiile cu oamenii! În fiecare om pe care-l întâlnesc văd câte o poveste, de parcă aș fi Bilmunda lui Saramago… ). Mă simțeam ca o oală sub presiune, așa că nu a trecut mult până să deau pe-afară. În iulie s-a produs declicul. Am decis să renunț la principalul angajament pe care-l aveam. Fără plasă de siguranță. Fără planuri de viitor.
Și în momentul acela, în care am renunțat la orice fel de așteptare, s-au întâmplat: o căzătură cu bicicleta în care mi-am rupt o coastă și-am crezut că mor (n-am putut să respir cam un minut), #CelMaiMare100 (dovada că există lucruri magice pe care le pot ajuta să se întâmple) și o revoltă a corpului meu care a decis că e alergic (încă nu știu la ce, sper că nu la ipocriți, că va fi cam greu să-i evit :D).
Viața are propria strategie de a te re-aduce pe cărare. Pe final de an, în timp ce îmi inventariez petele de pe corp și fac liste cu lucrurile pe care le mănânc și cu substanțele cu care intru în contact, am redescoperit bucuria vulnerabilității. Am lenevit mai mult dimineața. Am procrastinat. Am citit la greu. Am mâncat înghețată. Fără să mă simt vinovată sau îngrijorată (am amânat îngrijorările pe ianuarie, so – to be continued :D). Mi-am acordat timp. Dar – cel mai important – am acordat timp oamenilor buni și adevărați din jurul meu. Pentru că e bine să îi ai alături.
Este extraordinar să poți să-ți dai un restart, la jumătatea vieții (dacă e să iau media până la care trăiesc găbudenii). Așa că mulțumesc, 2018!
2019 – de-abia aștept să văd cum îmi dai peste cap gândurile pe care le am pentru tine :D.
Clasicele E3 Harelbeke (24 martie) și Gent-Wevelgem (26 martie) au prefațat al doilea monument al sezonului ciclist pe șosea: Turul Flandrei, care se va desfășura pe 2 aprilie. Noul mare favorit: campionul olimpic Greg Van Avermaet. Dacă e marți, trebuie să fie Belgia! 🙂
În timp ce Peter Sagan și-a manifestat frustrarea față de lipsa suportului în Gent-Wevelgem, Greg Van Avermaet a sprintat pentru victorie (foto: Sirotti, via roadcycling.com)
În Belgia, 400.000 de cetățeni au primit anul trecut indemnizații pentru că merg cu bicicleta la serviciu. Ciclismul este cel mai popular sport, iar cicliștii sunt chiar mai îndrăgiți chiar decât fotbaliștii. Cel mai cunoscut ciclist belgian, Eddy Merckx, supranumit Canibalul, este, de altfel, și cel mai titrat ciclist al tuturor timpurilor, cu cinci victorii în Turul Franței, cinci în Turul Italiei și una în Turul Spaniei plus victorii în toate cele cinci monumente cicliste.
În aceste condiții nu este de mirare că startul de sezon se dă practic în Belgia, unde competițiile de o zi atrag cei mai puternici cicliști, capabili să reziste vremii vitrege și să supraviețuiască drumurilor pavate cu piatră. Iar când spui cel mai puternic, gândul îți merge automat spre slovacul Peter Sagan, care în 2016 s-a dovedit bun și în competiții de o zi, și în tururi de o săptămână, și în mari tururi. Însă singura cursă pe care a câștigat-o anul acesta și prima cu noua sa echipă, Bora, a fost Kuurne-Brussels-Kuurne. Pe toate celelalte la care a participat le-a pierdut – în Strade Bianche a câștigat Michał Kwiatkowski, iar în E3 Harelbeke și Gent-Wevelgem a câștigat Greg Van Avermaet, de la BMC (care a mai câștigat și Omloop Het Nieuwsblad). Belgianul medaliat cu aur la Olimpiada de la Rio (proba de șosea) s-a arătat și el surprins de forma în care l-a găsit acest debut de sezon, precizând că acum nu mai poate spune că nu este favorit pentru Turul Flandrei.
Sagan, de cealaltă parte, a avut ocazia de a gusta din jumătatea goală a paharului de campion mondial – odată ce și-au dat seama că slovacul poate fi învins doar dacă este obosit, cicliștii nu mai colaborează deloc cu el pe șosea. Iar acest lucru a fost evident în cursa de la Gent, când Niki Terpstra, de la Quick-Step Floors, a refuzat să colaboreze, în momentul în care Van Avermaet și Jens Keukeleire au atacat, în ultimii 20 de km ai cursei.
Aici – reacția amară a lui Peter Sagan de la finalul cursei.
Turul Flandrei este, însă, foarte special pentru slovac, care consideră victoria sa de anul trecut în această cursă drept cea mai mare reușită, după câștigarea tricoului de campion mondial. „Sunt foarte fericit. A fost o cursă extrem de dură. De la început până la final am tras continuu. Tricoul acesta (de campion mondial – n.r.) a fost cea mai mare victorie a mea, dar începând de azi îmi doresc să merg chiar mai departe”, spunea Sagan anul trecut, citat de cyclingweekley.com. Un an mai târziu, cu o echipă nouă în care nu pare să-și fi găsit deocamdată locul, Sagan și-a dat seama că dacă vrea să mai câștige trebuie s-o facă singur, împotriva tuturor.
Situația stă cu totul altfel în cazul lui Van Avermaet, care de fiecare dată a scăpat în evadare cu cicliști care au cooperat cu el până în ultimii zeci de metri, când confruntarea s-a transformat într-un joc psihologic. Finalul de la E3 Harelbeke este cel mai bun exemplu în acest sens – cei doi belgieni care l-au însoțit pe Avermaet pe ultimii 30 de km, Philippe Gilbert (Quick-Step Floors) și Oliver Naesen (AG2R La Mondiale), l-au felicitat pe acesta imediat după ce a trecut linia de sosire – Gilbert l-a luat de mână, iar Naesen l-a aplaudat.
Van Avermaet, supra-numit în presa belgiană „King Greg”, a declarat că se simte puternic îninate de Turul Flandrei și că are „ceva extra” pentru sezonul 2017. Profilul său e total diferit de cel al lui Sagan – belgianul ascultă politicos fiecare întrebare și răspunde pe îndelete. Se străduie să rămână modest – precizează, de altfel, că „Imediat ce te gândești că ai câștigat începi, de fapt, să pierzi. Ai nevoie să rămâi modest și să continui să te îmbunătățești de fiecare dată”. Slovacul, de cealaltă parte, e mai direct, se prostește în fața camerelor și răspunde uneori în doi peri întrebărilor jurnaliștilor. Pare, de multe ori, arogant. Dar dacă te interesează cât de cât persoana lui, știi că nu e adevărat. Pentru că Sagan e tipul de om care se amuză teribil din orice, făcând haz în primul rând de propria sa persoană.
Iar asta îi va aduce întotdeauna fani, pentru că oamenii adoră să râdă și îi iubesc pe cei care, indiferent de situație, spun ce simt cu adevărat.
Uniunea Ciclistă Internațională a decis peste noapte să penalizeze întreaga echipă Movistar cu un minut în Turul Cataluniei, pentru că Joaquin Rojas i-ar fi ajutat pe doi dintre colegii săi la etapa de contratimp; Alejandro Valverde a fost nevoit să predea tricoul de lider al cursei lui Ben Hermans, de la BMC, coborând în clasamentul general sub Geraint Thomas și Chris Froome, de la Sky; deși inițial anunțaseră că „vor fi, dar poate nu vor fi în cursă”, cicliștii de la Movistar i-au asigurat lui Alejandro victoria în etapa de miercuri. Până duminică se anunță niște etape nervoase în Spania 😉
Cicliști de top au luat startul, anul acesta, în Volta Ciclista a Catalunya – competiție de o săptămână aproape la fel de veche ca Giro sau Le Tour- Chris Froome, Alberto Contador, Alejandro Valverde, Tejay van Garderen și Pierre Rolland, să numim doar câțiva. După o primă etapă liniștită, câștigată luni de un sprinter de la FDJ, Davide Cimolai, a venit, marți, proba de time trial pe echipe, unde victoria părea rezervată echipei BMC. Și așa a și fost, până la un punct, având în vedere că Sky, echipa plasată pe locul doi, a trecut linia de finiș la 42 de secunde distanță. Surpriza a venit, însă, de la Movistar, care a terminat cu două secunde mai repede decât BMC, preluând poziția de lider.
Cum să adormi cu Valverde și să te trezești cu Hermans
După ce s-au dat declarațiile și s-au anunțat clasamentele oficiale – de etapă și general – comisarii de la UCI au fost sesizați de BMC și de Trek că Joaquin Rojas i-a împins în timpul probei de contratimp pe colegii lui Nelson Oliveira și Andrei Amador. Decizia de seară: trei minute de penalizare pentru Rojas; două pentru Oliveira (care a fost atins de două ori) și unul pentru Amador. Nu a fost însă suficient pentru BMC și Trek, iar comisarii au început să ia la purecat regulamentele, peste noapte, descoperind, într-adevăr, că la proba pe echipe trebuie penalizată întreaga echipă. Așa se face că înainte de startul în etapa a treia a turului clasamentul a fost dat cu totul peste cap, pentru că minutul de penalizare a mutat Movistar pe locul trei în clasament, după BMC și Sky. Noul lider al cursei a devenit Ben Hermans, de la BMC. Evident că Movistar s-a revoltat. Dar în timp ce Alejandro a refuzat să facă declarații, directorul tehnic al echipei a sugerat că cicliștii săi ar putea să-și manifeste nemulțumirea pedalând a lehamite.
Răzbunarea lui Alejandro
Etapa a treia, prima în cățărare, a debutat într-o atmosferă tensionată. Sky a controlat cea mai mare parte a cursei, anunțându-și astfel intenția clară de a ataca poziția de lider, dar din fața plutonului n-au lipsit cicliștii de la Movistar. Pe când mai erau 12 km până la finiș, Alex Ciocan comenta la Eurosport că se așteaptă ca Valverde să câștige etapa. După câțiva km în care Trek – Pantano și Contador – a preluat trena, întinzând puțin plutonul, s-a dat primul atac major – Carlos Verona, de la Orica, dar nu a reușit decât să aducă din nou Sky la trenă. Cu un km înainte de finiș au început tatonările și atacurile de control. Oricare dintre cicliștii care au rezistat în față ar fi putut câștiga etapa, dar a fost să fie Alejandro, care pe ultimii metri l-a depășit de Dan Martin.
După trei etape, clasamentul general arată așa:
1 Tejay Van Garderen (USA) BMC Racing Team 10:24:33
2 Samuel Sanchez (Spa) BMC Racing Team 0:00:41
3 Geraint Thomas (GBr) Team Sky 0:00:44
4 Alejandro Valverde (Spa) Movistar Team 0:00:45
5 Christopher Froome (GBr) Team Sky 0:00:49
6 Marc Soler (Spa) Movistar Team 0:01:10
7 Alberto Contador (Spa) Trek-Segafredo 0:01:13
8 Adam Yates (GBr) Orica-Scott 0:01:18
9 Bauke Mollema (Ned) Trek-Segafredo 0:01:25
Ce se va întâmpla până duminică rămâne de văzut. Tejay are șansa de a demonstra că și-a regăsit forma; Thomas ar putea arăta că are stofă de lider; Valverde și-ar putea dori în continuare răzbunare. Care dintre emoții va fi mai puternică?
Polonezul Michal Kwiatkowski a câștigat două clasice de primăvară – Strade Bianche și Milan-San Remo, oferind o neașteptată gură de oxigen echipei sale, sufocată de controverse
Kwiato la prima victorie într-un monument (foto cyclingnews.com)
Se ia o echipă – Sky – lansată cu scopul declarat de a „fabrica” primul câștigător britanic al Turului Franței; se adaugă un ciclist – Bradley Wiggins – tatuat, obraznic în relația cu presa și sarcastic cu colegii și se dă un termen – cinci ani – pentru îndeplinirea obiectivului. Doar că Wiggins grăbește lucrurile și aduce acasă tricoul galben după doar trei ani. După încă trei ani se descoperă, însă, că procesul a fost accelerat de un număr considerabil de certificale medicale pentru substanțe interzise și de un pachet misterios primit de Wiggins în ultima zi a Criteriumului Dauphine 2011, pe care l-a câștigat. Așa se face că începutul sezonului 2017 l-a găsit pe managerul echipei, Sir Dave Brailsford, răspunzând în Parlamentul Britanic unor acuzații dure de wrongdoing in cycling. Acesta este contextul în care Michal Kwiatkowski, ajuns la Team Sky de-abia anul trecut, a scos capul de la cutie și a câștigat primele două competiții la care a participat în acest sezon: Strade Bianche și Milan-San Remo. În niciuna dintre curse nu figura printre favoriți.
Bătălia est-europenilor
La victoria din Strade Bianche (4 martie), unde s-a dovedit mai puternic decât Greg Van Avermaet, Tim Wellens și Zdenek Stybar, nu a comentat nimeni, din cel puțin două motive: 1. Kwiato, cum îl alintă colegii de la Sky, a câștigat la diferență de 15 secunde de locul II și 2. oricum polonezul avea deja în palmares o victorie pe colbul din Toscana (din 2014, pe când era la Omega Pharma–Quick-Step).
Însă la Milan-San Remo (18 martie) lucrurile au stat cu totul altfel, pentru că ciclistul de la Sky l-a depășit pe favoritul numărul 1, Peter „Tourminator” Sagan, fix pe linia de finiș, după ce a stat la plasa lui pe ultimii km ai cursei.
„Kwiatkowski îmi datorează câteva beri”, a declarat slovacul, care altfel s-a arătat destul de împăcat cu felul în care s-au desfășurat lucrurile: „Rezultatele nu sunt importante… Ceea ce contează este să faci spectacol”, a spus el. Nu este, însă, pentru prima dată când Kwiato îi ia fața. Când a câștigat în 2014 Strade Bianche, Kwiatkowski a folosit aceeași rețetă – l-a urmat pe Peter Sagan când acesta a lansat un atac puternic, cu 20 de km înainte de finiș. Cei doi cicliști au cooperat până pe cățărarea finală, dar polonezul a atacat pe cea mai grea bucată a urcării, trecând linia de sosire cu 18 secunde înaintea lui Sagan.
La finalul aceluiași an, Kwiato a îmbrăcat tricoul de campion mondial în Spania, după o cursă care a durat 6 ore, 29 de minute și 45 de secunde, pe parcursul căreia a urcat 5.106 metri, a dezvoltat o putere medie de 240 de watts, la un puls mediu 148 de bătăi pe minut și a ars 6.338 de calorii, conform rezultatelor pe care le-a partajat pe Strava. Anul următor a obținut o singură victorie notabilă îmbrăcat în celebrul tricou-curcubeu, la Amstel Gold Race, pentru ca la finalul anului tricoul de campion mondial să-i fie luat de… Peter Sagan, care l-a păstrat și în 2016. Și în timp ce pentru Sagan 2016 s-a arătat cel mai bun an din cariera sa de până acum – a spart în sfârșit blestemul locului doi care l-a urmărit ca o umbră pe vremea Cannondale -, Kwiato, proaspăt mutat la Team Sky, a reușit să obțină un singur rezultat demn de menționat – prima victorie într-o cursă pe pavate, E3 Harelbeke, unde l-a învins pe același Sagan, alături de care evadase cu vreo 30 de km înainte de finiș.
Ofensiva Sky
Kwiato nu e singurul skyet care s-a remarcat în debutul acestui sezon – Sergio Henao a câștigat Paris-Nisa (5-13 martie), iar Geraint Thomas a terminat în top 5 și și-a adjudecat o etapă în Tirreno-Adriatico (8-14 martie), după un debut dezastruos pentru Sky la TT. Reușita lui Thomas a fost și singura care l-a scos din bârlog pe Sir Dave Brailsford, care a zburat special pentru el până în Spania, să-i spună „mulțumesc”.
Până acum, prestația cicliștilor nu a părut a fi afectată de scandalul de la vârful echipei. Ba dimpotrivă. Spectacol pe toată linia! Iar astăzi începe Volta a Catalunya, unde Sky testează o combinație explozivă – Froome, Thomas, Landa. Adică așii pe care-i are în mânecă anul acesta pentru Giro și pentru Le Tour. Nu pot decât să-mi imaginez cum vor fi următoarele două săptămâni în Catalunia, unde Froome și Contador dau pentru prima dată nas în nas sezonul acesta, și unde Thomas și Landa vor încerca să demonstreze că au stofă de lideri. Dintr-o dată luna mai, când începe Giro, nu mai pare atât de departe 🙂
Ziua mea a venit mai devreme, anul ăsta, pentru că la început de martie au ajuns la Cluj pantofii comandați de Bb pentru bicicleta mea de munte. O pereche de Shimano tare simpatici, solizi, de încredere, numai buni de ieșit outside 🙂
Pe când deschideam, nerăbdătoare, cutia, nu mă gândeam decât că de acum încolo nu o să-mi mai scape piciorul de pe pedale când mi-e lumea mai dragă și – cel mai important – că o să reușesc să-mi optimizez efortul și poate în felul ăsta nu voi mai rămâne în urmă TOT TIMPUL, în turele cu Bb.
Pantofii i-am primit vineri, iar aseară am și fost la Bike44, unde Iustin mi-a instalat noile pedale. Tare ciudate – mici, înguste, aproape rotunde! Am pedalat cu chiu cu vai până acasă, cu pantofi normali, și după ce Bb mi-a pus plăcuțele pe Shimano am făcut înăuntru câteva prinderi și desprinderi de probă. Gata! Ce poate fi atât de greu?! Doar m-am antrenat toată iarna, pe trainer, cu pantofi de ciclism (Furiosa, bicicleta mea de șosea, a primit pantofi dinainte de sărbători).
Dimineața de azi m-a luat însă prin surprindere. În primul rând pentru că a plouat peste noapte și s-a udat pe jos. „Minunat! Să se vadă pe pantaloni, dacă cad!”, mi-am spus. În spatele blocului, am avut parte de a doua surpriză – în situații de criză reală nu pun jos piciorul drept, pe care-l exersasem mai mult de cu seară, ci stângul!!! Inițial am pus lucrul ăsta pe seama panicii, dar când s-a întâmplat a doua oară, după 500 de m, mi-am dat seama că pur și simplu reținusem greșit cum îmi folosesc picioarele. V-ați împiedicat vreodată în timp ce vă țineați mâinile înfipte adânc în buzunar? Cam așa e și senzația pe care o ai atunci când îți vine să pui piciorul jos din șa și nu poți… Dintr-o dată uiți toată teoria cu rotirea pantofului și începi să smulgi frenetic piciorul din pedală (și, dacă ești Elena, începi să emiți și niște „înalte” care nu fac decât să amplifice panica). Spre norocul meu, stilul smuls mi-a reușit la această primă ieșire și nu am apucat să testez consistența noroiului.
Bineînțeles că nu am dat ture în jurul blocului înainte să mă pornesc la drum, cum sugerase Bb (eu întotdeauna știu mai bine! :D), dar l-am ascultat și am încercat să-mi desprind pantoful înainte de opririle predictibile, just in case. A fost un sfat bun, care m-a salvat de la panică înainte de trecerile de pietoni sau la intersecția cu străduțe impredictibile.
Oricum, până am ajuns la birou, cred că am slăbit un kil. Altfel nu-mi explic de ce am avut sentimentul că-mi cad pantalonii de pe mine… Să fi fost mersul? Exact asta lipsea pașilor mei de rață – niște tălpi rigide care să-mi „corecteze” postura. Stați liniștiți: în sertarele biroului meu găsești orice, inclusiv o pereche de pantofi obișnuiți, pe care să-i port până la finalul zilei, când am din nou întâlnire cu Shimano.
Una peste alta, sunt fericită că deocamdată am scăpat de o căzătură – vineri merg la un bal și o vânătaie nu merge foarte bine cu rochie de seară. Pe aia din genunchi pe care mi-am făcut-o aseară indoors, pe când mă sprijineam de perete să nu cad, o s-o camuflez cu fond de ten 😉
Vineri seara am fost cu Furiosa la Bike44, unde Andrei și Iustin mi-au schimbat pedalele și mi-au îndreptat cornul de la ghidon, care s-a mutat puțin, după căzătura de la Ciclaton (Mulțumesc de ajutor, băieți! M-am simțit ca într-o familie revenind la voi în shop :D).
În visele mele cele mai erotice plănuiam să fac prima probă cu SPD-uri imediat ce ajung acasă. Înainte însă de a instala bicicleta pe trainer, mi-a venit proasta idee să verific cum se prind pantofii în pedale. Vă puteți imagina ce-a urmat… Am reușit să-mi clipsez pantoful stâng, dar când să-l prind și pe dreptul, m-am dezechilibrat și am căzut, cu Furiosa peste mine. Câteva secunde m-am simțit ca un gândac răsturnat pe spate, care caută zadarnic punte de sprijin. Noroc cu Bb, care m-a ridicat cu bicicletă cu tot de-am reușit să scot pantoful din pedală (acum îmi dau seama că puteam să-mi scot pantoful din picior… țin gândul pentru data viitoare ;D). Evident că n-am mai avut chef de niciun trainer, cu două vânătăi proaspete pe aripa stângă… În timp ce puneam papucii înapoi în cutie, nu am putut să nu mă gândesc – cum sclipeau, negri ca smoala – că sunt lucrul dracului…
Sâmbătă am amânat motivat proba de foc, pentru că am ieșit la o tură lejeră de MTB pe traseul Someșul Cald-Someșul Rece-Tarnița-Mărișel, în timpul căreia mi-am reamintit de ce-mi iubesc MTB-ul – atât de solid, atât de diplomat cu gropile din asfalt, cu frâne atât de la îndemână și de prompte! Adevărat, e cam încet, dar cine e perfect?!
Această prezentare necesită JavaScript.
Azi m-am trezit cu noaptea-n cap, ca de obicei, dar mi-a luat o oră și jumătate să-mi beau cafeaua și să-mi fac curaj să încalț din nou „the evil shoes”. „Nu mă dovedesc pe mine o pereche de pantofi!”, a fost argumentul care m-a făcut să mă echipez. Și vorbele frumoase pe care mi le-au spus când am primit papucii Zora Iuga – Să-i înveți trucul ăla al lui Dorothy cu „I click my heels three times, close my eyes, imagine where I wanna be and suddenly I’m there” – și Andrei Coman – După ce te obișnuiești cu ei o să îți intre în reflex și o să vrei să declipsezi și șlapii 🙂.
Între mine și ei. Deocamdată e armistițiu. Probabil se păstrează pentru prima ieșire „la șosea”.
Antrenamentul a fost surprinzător. Nu-mi imaginam că diferența poate să fie atât de mare, de la mușchii pe care-i simți la lucru, la randamentul pe care-l ai. Apele au început să curgă pe mine încă de la a doua piesă din playlist (în mod normal asta se întâmpla pe la a patra piesă), iar când s-au făcut 30 de minute, deja repetam mantra lui Jens Voigt, „Shut up legs!”.
Nu m-au durut genunchii – ceea ce e bine, spune Bb – dar am simit că lucrează intensiv mușchii pulpei, probabil mâine voi avea febră musculară. Am rezistat totuși o oră, cu scurte pauze în care am prins și am desprins pantofii (cred că vecinii m-au binecuvântat pentru asta). Mi-am mai făcut o vânătaie la tibia piciorului drept – pe care parcă îl clipsez și declipsez mai greu – și nu am deloc sentimentul că mă voi descurca afară. Măcar am o iarnă întreagă să exersez :D.
În urmă cu nici o lună am pedalat pentru IMPACT la Ciclaton. Cinci cauze educaționale; cinci zile; 760 de km prin Moldova. A fost greu, dar nespus de frumos. Pentru că am cunoscut locuri noi, oameni noi, lucruri noi despre mine.
Și l-am cunoscut și pe Ionuț Iancu. Eram în a treia zi de tur, mergeam de la Suceava la Iași, iar el s-a lipit de pluton undeva pe traseu. Probabil ieșise cu prieteni la o tură obișnuită, dar n-a rezistat atmosferei ciclatoniste… Eu eram destul de distrasă, pentru că știam că la Iași ne așteaptă impacții și aveam emoții la gândul întâlnirii dintre cicliști și ei. În majoritatea timpului la Ciclaton m-am simțit ca un ciclist, dar în ziua aceea nu reușeam să scap de sentimentul că sunt, de fapt, reprezentantul uneia dintre cauzele educaționale sprijinite și trăiam cu sentimentul că trebuie să fac ceva ca lucrurile să iasă bine. Și au ieșit (fără ca eu să fac ceva). Stresul și emoțiile s-au adăugat oboselii pedalatului – avem deja peste 400 de km în picioare – iar după întâlnire mi-a fost foarte greu să mai parcurg ultimii 10 km până la cazare. Mai ales că am avut de urcat un deal al naibii de mare. Se făcea întuneric și frig și toți cicliștii erau nerăbdători să ajungă la hotel. Eu simțeam însă că pedalez în gol. Atunci i-am auzit glasul. M-a întrebat dacă cred că putem pedala în tandem, să mă ajute să urc. Mă mai ajutaseră și alți cicliști dar, spre deosebire de ei, el nu și-a pus mâna pe spatele meu, ci a apucat șaua, lucru care m-a făcut, evident, să mă dezechilibrez. S-a precipitat să-mi explice cum să pedalez, a glumit, s-a mirat, iar la final s-a adaptat el pedalatului meu nesigur. Dar nu m-a lăsat. A stat lângă mine tot dealul ăla, cu mâna o sprijinea pe Furiosa, cu accentul lui șugubăț pe mine. La finiș a dispărut la fel de discret cum s-a alăturat grupului nostru pestriț.
Ne-am reîntâlnit a doua zi, pentru că s-a înscris la tur ca temerar și-a pedalat alături de noi pe un segment de drum, iar întâmplarea ne-a așezat unul lângă altul la masa de prânz, la Roman. S-a minunat de garoafa roșie pe care am primit-o de la unul dintre impacții veniți să ne întâmpine și am povestit mărunțișuri. L-am simțit modest, pasionat, cald, de nădejde. Ca un pulovăr de lână pe care-l pui iarna pe umeri. Mi-a spus că speră ca anul viitor să participe la tot turul, iar eu l-am încurajat cu entuziasm. E genul de ciclist alături de care îți dorești să mai pedalezi. N-am făcut cunoștință propriu zis, pentru că la Ciclaton afli cum îi cheamă pe oameni pe traseu, pe măsură ce te intersectezi cu ei. Mi-am zis că am timp să-i aflu numele, cu ajutorul comunității de cicliști care m-a adoptat, și să-i mulțumesc așa cum se cuvine pentru că m-a ajutat.
Dar n-am mai avut. Pe grupul nostru de cicliști de tur a trăznit ieri, din senin: „Ionuț Iancu (simpaticul ieșean cu mustăcioară care ne-a însoțit 2 zile anul acesta) a fost accidentat de o mașină și din păcate nu a supraviețuit Dumnezeu să-l odihnească… eu unul nu prea pot să îmi revin…”.
Atât de nedrept.
Eu îți mulțumesc, Ionuț, chiar dacă ar putea părea prea târziu. Și te asigur că anul viitor vei pedala la Ciclaton, în tandem cu mine.
La Cluj se întâmplă o chestie care tare-mi place: Ride2Work. În fiecare joi, suntem invitați să mergem pe biciclete la birou, iar mai nou invitația vine la pachet cu un mic dejun, o cafea, un masaj, o reparație pe loc și… prieteni. Oameni ca mine, care nu mai suportă să petreacă zeci de minute îndesat în autobuze care miros; care nu mai are răbdare să caute un amărât loc de parcare; care nu se îndură să se despartă de bicicleta lui nici măcar în zilele de job. Așa că: felicitări pentru idee, Diana Silaghi!
Mi-a făcut plăcere, astăzi, să-i văd la punctul de întâlnire pe Elisei Miron, mountainbiker la NoMad Merida CST și pe Balint Pazsi, care a scos în stradă standul de reparații de la Puremotion.
Această prezentare necesită JavaScript.
Felicitări companiilor care s-au alăturat până acum acestui demers: Evozone și Frescobar, dar și celor care vor face asta pe viitor!
În cadrul proiectului Ride2Work, a început un studiu legat de mersul pe bicicletă, prin care au fost chestionați până acum aproximativ o mie de clujeni. Studiul arată că:
– 57% dintre respondenți consideră că mersul cu bicicletă este o idee excelentă, deoarece îmbină utilul cu plăcutul
– 39% dintre respondenți spun că e o idee bună, dar cu toate acestea mulți clujeni circulă rar sau chiar deloc cu bicicleta spre serviciu.
Pe baza rezultatelor din chestionar şi al feedback-ului primit de la clujeni, membrii proiectului Ride2Work Cluj vor să lucreze la o strategie de transport cu bicicleta pentru anul 2017. “Aproximativ 70% dintre respondenţii chestionarului ar aprecia efortul companiei în care lucrează de a susţine mersul pe bicicletă la serviciu. Ne bucurăm că multe companii se implică şi susţin iniţiativa Ride2Work pentru că ne dorim ca bicicleta să fie o modalitate cât mai viabilă de transport. În plus, companiile care ne susțin subliniază și beneficiile asupra sănătăţii, a mediului, a traficului cât şi beneficiile financiare care reies din transportul pe două roți”, anunţă membrii echipei Ride2Work Cluj.
Acestea fiind spuse – unde ne vedem joia viitoare? 🙂
O cană de cafea fierbinte lângă laptop și Sia cu „The Greatest” în urechi. De-abia acum sunt pregătită să scriu despre ultimele șapte zile din viața mea. Ciclaton 2016. Planul era să scriu câte ceva la finalul fiecărei zile de pedalat. Am și încercat asta. Miercuri, după ce am ajuns la Piatra Neamț, am deschis o nou filă pe blog și am scris la Titlu; „Ciclaton – Day one done!” și-am început: „Am făcut…” dar n-am știut cum să continui. De-atunci nici nu am mai scos laptopul din rucsac. Ar fi fost zadarnic. Zilele astea șapte au fost despre simțit și nu despre spus.
Acum, că lucrurile încep să se decanteze, simt tot mai puternic gustul dulce-amărui al unei experiențe irepetabile. Chiar dacă voi pedala la Ciclaton și anul viitor, nu va mai fi prima dată. Și prima mea dată a fost memorabilă pentru ciclatoniști vechi și noi, pentru că a fost cel mai lung traseu și cea mai proastă vreme. Însă contrar aparențelor, lucrurile astea pe mine m-au avantajat, pentru că surprinși de ninsoare în prima zi, tovarășii mei de drum nu au apucat să observe cât de greu mi-a fost; iar la finiș, cu toate sutele de km adunate între omoplați și în picioare nici nu și-au dat seama că am fost la un mm de a ceda, în benzinăria în care ne-am oprit să așteptăm live streaming-ul din centrul orașului. Era culmea să fi urcat atunci în mașina de însoțire…
Dar să le luăm pe rând.
PREGĂTIREA FIZICĂ
Am început să mă antrenez pentru Ciclaton cu două luni și două săptămâni înainte. Mi-am făcut abonament la sală și mi-am programat ture mai lungi pe bicicletă în fiecare weekend. Mi-am schimbat și regimul alimentar – am înlocuit pâinea cu biscuiți integrali Wasa; am inclus câte o jumătate de avocado la micul dejun; am început să-mi pun semințe de chia în iaurt și salate și să folosesc quinoa ca garnitură (în loc de cartofi sau orez); am luat suplimente proteice (Dymatize Elite cu gust de brioșe :D) după fiecare antrenament la sală și după fiecare tură pe bicicletă.
Bineînțeles că au fost zile când nu am ajuns la fitness și weekenduri când nu m-am urcat pe biță (într-un weekend am fost la Sinaia, la o primă întâlnire organizată de Ministerul Educației pe proiectul ROSE și într-un alt weekend am fost la ai mei, la țară). În plus, o săptămână întreagă din august mi-am petrecut-o la Straja (județul Hunedoara), pentru a fi alături de impacții concentrați în tabăra VIAȚA. Mi-am luat MTB-ul cu mine, dar n-am apucat să fac decât două ture, pe de o parte din cauza vremii (a plouat torențial două din șase zile), dar și din cauza gradului ridicat de ciminalitate a pantei care urcă din Lupeni la Straja (11 km de urcare de la 600 la 1.400 de m). Obiectivul meu a fost să-mi antrenez picioarele, inima și plămânii, dar și să pierd câteva kg. Am reușit să dau jos 5, până înainte de Ciclaton. De-aș fi început pregătirea măcar cu 6 luni înainte!
PREGĂTIREA TEHNICĂ
Am mai spus-o: îmi place bicicleta pentru că-mi oferă posibilitatea să trăiesc altfel călătoria. Odată cu Ciclaton am încercat s-o iubesc și pentru ea însăși. Dar nu am înțeles cum e asta posibil decât după ce am urcat prima dată în șaua unei cursiere. Atunci am cunoscut bucuria vitezei; muzica ritmată a cadenței și focul constant din picioare. Și-a început să-mi placă. Atât de mult încât mi-am cumpărat una, deși nici nu-mi trecea prin cap să fac asta înainte de Ciclaton.
Mulțumesc Andrei Coman și Bike44 pentru întâlnirea memorabilă cu Furiosa. Înainte petrecusem trei weekenduri pe o cursieră de test identică, dar mărimea M. Cu Furiosa, care este mărimea mea (S), am făcut vreo 400 de km în două weekend-uri înainte de a porni spre Ciclaton. Visam că o să-mi pun și SPD-uri până în octombrie, dar pur și simplu nu am mai avut timp, iar Ciclaton nu era cel mai indicat moment să încep. Oricum am pornit spre cursa vieții mele fără să pedalez cu prea multă încredere pe dropuri și fără să-mi găsesc poziția potrivită astfel încât să nu par „căzută” pe șa, cam întinsă spre ghidon. În ultima zi înainte de plecare mi-am completat echipamentul cu încălzitoare de picioare (pe care le-am luat prea mari) și protecții pentru pantofi (care mi-erau bune, dar purtate peste pantof normal m-au cam jenat în partea din față, la baza gambei).
ZIUA 0 (Cluj-Miercurea Ciuc)
Am pornit spre Miercurea Ciuc marți și l-am luat și pe Cristi Man din Reghin. „Numai bine să am un bărbat cu mine pe drum. O să mă ajute să-mi dau jos bicicleta la destinație”, m-am gândit. A fost însă cam invers – Cristi e puțin mai înalt decât mine, dar are probabil jumătate din greutatea mea. E raw vegan și pe drum mi-a povestit ce și cum. M-am gândit că altfel ar fi stat lucrurile și cu mine, dacă aș fi mâncat doar fructe, legume, nuci și semințe în ultimele săptămâni. Dar sunt prea pofticioasă pentru un asemenea stil de viață… Chiar și așa exagerat de slăbănog, Cristi s-a descurcat de minune la Ciclaton. L-a supărat și pe el un genunchi și spatele, dar cu ajutorul terapeuților de la Active Life a trecut cu bine peste toate (am schimbat impresii pe drumul de întoarcere). Revenind însă la ziua de 4 octombrie – m-a îngrijorat puțin ploaia și cerul care nu dădea semne că se va însenina. La Miercurea m-am cazat la o pensiune drăguță, Harom Szekely Fogado, unde mi s-a permis să-mi duc bicicleta în cameră :).
După ora 20.00 au ajuns și organizatorii, așa că i-am cunoscut în sfârșit pe Irina Calomir și pe Marcian Enache-Poti (care au avut ideea Ciclaton). Mi-am luat kitul și m-am dus la o întâlnire relaxată, convocată pe grupul de facebook al cicliștilor de anduranță. Am ajuns pe spartul târgului, dar am apucat să fac cunoștință cu Zora, cu care urma să mă cazez la primul popas de pe traseu. Odată întoarsă la pensiune am avut timp să-mi probez echipamentul și să-mi fac bagajul. Peste noapte m-am trezit de câteva ori. Emoțiile.
ZIUA 1 (Miercurea Ciuc – Cheile Bicazului – Piatra Neamț, peste 140 de km)
A început bine, pentru că la micul dejun m-a abordat singura persoană care mai lua masa la pensiune. „Participați la tot turul sau la un segment?”. Era Dragoș Ion, ciclist de anduranță și el. Și pentru că mergea la locul startului cu mașina, a luat și bagajele mele, așa că am mers pe bicicletă până în Piața Libertății din Miercurea Ciuc. După acest moment lucrurile au început să se precipite. M-am bucurat să-l văd la start pe Eduard Novak, pe care l-am cunoscut înainte să ia aur la Jocurile Paralimpice de la Londra, la prima ceremonie de prezentare a echipei naționale paralimpice. Urma să ne însoțească, împreună cu un ciclist din echipa lui, pe o porțiune de traseu. Nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine că s-a și dat startul și am realizat că am probleme serioase să mă țin de pluton – îmi era frică să stau prea aproape de ciclistul din față, iar dacă mă îndepărtam puțin, pierdeam contactul. Noroc cu Mircea Crisbășanu, care și-a asumat rolul de închizător de pluton și a stat să se asigure că nu rămâne nimeni în urmă. La prima pauză am aflat că sus, la Lacul Roșu, ninge. Restul drumul s-a derulat ca prin vis. Am pedalat singură prin ninsoare. Erau cicliști și în spatele meu, dar eu mi-am păstrat ritmul. Evident că m-am întrebat de mai multe ori cine naiba m-a pus să fac chestia asta, dar într-un final am intrat într-o cadență care mi-a ordonat și respirația și gândurile, făcând ca efortul să devină suportabil.
Photo by: Mihai Denes
Photo by: Mihai Denes
Până am ajuns la Lacul Roșu aveam deja oceane în papuci, în ciuda protecțiilor antivânt și antiploaie. După 10 minute în care am tremurat incontrolabil, am decis să mă descalț, să-mi storc șosetele. Bine am făcut, pentru că altfel nu reușeam să mă încălzesc. Mi-am învelit picioarele în folie (m-a ajutat Constantin, alias Aurel, alias mâini de aur, de la Activ Life, care s-a dovedit a fi chiar terapeutul meu de tur), mi-am pus din nou șosetele stoarse și pantofii uzi și încet-încet mi-am revenit, după o ciorbă caldă. A urmat o coborâre ucigătoare, cu frânele trase, din cauza drumului prost, pe șosea umedă. Când am ajuns jos nu știam dacă mai am degete la mâini și saboți la frâne. M-am mai dezmorțit în Cheile Bicazului, dar locul merită o vizită pe îndelete, pentru că din pluton nu vezi mare lucru, preocupat de roata din față…Nu mai îmi amintesc nimic din restul drumului, știu doar că la un moment dat ne-am oprit să luăm cu noi ceva oficialitate care a vrut să ne însoțească pe bicicletă până la finișul din Piatra Neamț. Îmi amintesc, în schimb, foarte bine, sosirea. Trebuia să ajungem în vârful unui deal și, în timp ce încercam, cu ultimele puteri, să pedalăm în picioare ca să învingem panta, am auzit acordurile uneia din piesele mele preferate – We are the champions. Sus, pe platou, ne așteptau copiii ăștia:
A fost magic. La hotel, Lidia, colega mea, a făcut o vrajă și a trimis tuturor cicliștilor care pedalau pentru IMPACT câte un energizant rapid – o sticlă de cola și un snikers. Am dormit neîntoarsă.
ZIUA 2 (Piatra Neamț – Mănăstirea Voroneț – Suceava, 160 de km)
A doua zi de Ciclaton a venit ca o binecuvântare: soare, voie bună în pluton, mai multă încredere să mă apropii de bicicleta din față. Poate a ajutat și peisajul fermecat pe care l-am văzut pe geam dimineața, când am deschis ochii:
Piatra Neamț
Prima oprire a fost la Humulești, la casa lui Ion Creangă, unde am stat și am râs la soare și a doua la Mănăstirea Voroneț, unde ne-am distrat unii de fustele altora.
La finiș, în Suceava, mi-au dat lacrimile când am văzut-o pe sora Lidiei, Alexandra. A adus un coș plin cu fructe pentru toți cicliștii, din partea impacților! Noroc că era seară și nu s-a văzut cum m-am înmuiat toată. Înainte de sosire mi-am aranjat, cu pile de la Memo, aka Sebastian Vrînceanu, de la Radio Guerrilla, un spălat de echipament la unul din prietenii lui. Și dacă tot a venit omul să ia hainele murdare, a adus și ceva pălincă și vișinată pentru niște cicliști înfrigurați ca noi. Curățenie pentru trup și pentru suflet! El e „vinovatul”:
A fost prima seară în care s-a cântat. Ne-am adunat cu toții în sala în care au fost depozitate bicicletele și băieții au început serenada. Atunci m-am gândit că ai nevoie să știi despre un om doar două lucruri, ca să ți-l faci prieten. În cazul nostru, acele două lucruri sunt dragostea de bicicletă și dorința de a face bine. Restul lucrurilor pe care ni le-am descoperit în comun a fost bonus.
ZIUA 3 (Suceava – Botoșani – Iași, aproape 160 de km)
În prima parte a traseului am admirat Moldova mângâiată de razele soarelui și m-am tot întrebat de ce nu am mai fost până acum pe meleagurile astea… Gândul mi-o lua mereu înainte către finiș, pentru că știam că ne vor întâmpina impacții – avem multe cluburi la Iași – și-mi era teamă să nu plâng de-a binelea când dau ochii cu ei. Sunt niște copii minunați, de la care îmi iau întotdeauna energie și speranță. Mereu mă uimesc cu imaginația pe care-o au, cu inocența, cu dorința de face lucrurile să meargă. Ceea ce s-a întâmplat și la Iași – au venit cu pancarte, cu un câine căruia i-au făcut papion albastru, de IMPACT, cu flori și chiar cu un tort pe care rula o bicicletă. A venit și unul dintre donatorii mei, Constantin Ciobanu, să facă poze. M-am ținut tare și n-am plâns. Ne-am bucurat, în schimb, unii de alții, iar la plecare Ovidiu Stâneci, cel mai harnic dintre cicliști la adunat bani (după Marcian :D), a plecat cu una dintre pancartele făcute de impacți.
ZIUA 4 (Iași – Bacău, 129 km)
Ziua asta a fost foarte specială pentru mine. Pentru că seara primisem un sms de la Irina în care ne spunea că se anunță ploi torențiale și că va fi destul de periculos de pedalat. Vroia să știe cine preferă să meargă cu mașina de asistență. Fără să stau prea mult pe gânduri, am răspuns că prefer să nu pedalez – nu mai pedalasem pe cursieră pe ploaie și nu vroiam să încurc pe nimeni. Imediat după ce am trimis mesajul am văzut însă privirea îndoită a Petrei (una dintre cele 5 ciclatoniste, alături de Gabriela, Simona, Zora și de mine). Se vedea că nu vrea să renunțe. Asta m-a pus pe gânduri. Am vorbit și cu Bb la telefon și i-am spus că a doua zi nu pedalez din cauza ploii. M-a aprobat, dar în vocea lui am simțit dezamăgire. Am tot studiat prognoza, am văzut că ploile se vor opri pe la prânz… mă tot gândeam la Petra… încercam să-mi imaginez că sunt în săptămâna de după Ciclaton și le povestesc prietenilor despre toată aventura asta și le zic „Și în ziua 4 nu am pedalat, pentru că a plouat…”. Ceva nu sună bine deloc. Dimineața când m-am trezit, în loc de ploaie torențială aveam ploaia mocănescă, de parcă am fi fost în Apuseni. La micul dejun mi-am intersectat privirea cu a Petrei și am decis într-o fracțiune de secundă că pedalăm. Așa că am pornit la drum. M-am ținut destul de bine de pluton, pedalam de zor când, la un moment dat, la o cale ferată pe care am intrat perpendicular cu șinele, am nimerit între două dintre păturile de cauciuc așezate între linii și m-am trezit pe jos, în zdrăngănit de cadru de carbon, cu un alt ciclist peste mine. Vă amintiți de faza legendară de pe Mount Ventoux, cu Riche Porte ciocnindu-se de o cameră de filmat?
Așa l-am văzut și eu pe Stelian Tufaru apropiindu-se de mine. Noroc că nici eu, nici el nu aveam viteză. Am simțit sânge în gură, dar Stelian mi-a verificat dinții și erau toți. M-a urcat pe biță și-am pornit. Simțeam cu buza de sus se face din ce în ce mai mare, așa că de-abia am așteptat să ajungem la finalul turei, să văd care-i treaba. Simona a rămas cu mine și am pedalat în ritmul nostru tot restul drumului, bucurându-ne și de peisaj.
ZIUA 5 (Bacău – Miercurea Ciuc, 150 de km)
A fost cea mai grea zi ever. Și asta nu neapărat din cauza urcării care ne aștepta înainte de Miercurea Ciuc, ci din cauza drumului – din plăci de beton și petice de asfalt. Genunchii mă avertizau la fiecare zdruncinătură că mă lasă. Creierul nu mai era în stare să se concentreze la nimic. Îi invidiam pe toți cei care optaseră pentru mașina de asistență. Kilometri se scurgeau mai greu ca niciodată pe ecranul Garmin-ului. Mai bătea și vântul, pe deasupra. Am renunțat la pauza de hidratare de dinainte de urcare și am luat-o cătinel la drum, cu Simona. Plutonul ne-a depășit la baza cățărării, dar măcar starea drumului s-a îmbunătățit. Și-a început și creierul meu să-și repornească rotițele. Și cum se învârteau ele, odată cu pedalele, am început să mă întreb ce-i face pe oamenii ăștia să vină la Ciclaton; să se trezească în fiecare zi cu noaptea în cap; să fie gata să pornească la drum la primul semn de „Gașcă, în 5 minute plecăm!”; să pedaleze prin vânt și prin ninsoare; să ceară bani de la prieteni… Când am ajuns în vârf am realizat: vin să-și pipăie sufletul, să se convingă că există. Cam ca atunci când îți amorțește o mână în somn și te apuci s-o scuturi. Vin pentru că aici descoperă nu doar că sufletul lor e unde trebuie, ci că și sufletele altor oameni sunt la locul lor. Așa că ne vom revedea la Ciclaton 2017!
Garoafa asta a ajuns de la Roman până la Cluj, via Bacău și Miercurea Ciuc. Am primit-o de la impacții din Roman, care s-au descurcat să ne găsească la restaurantul unde am făcut pauză de masă. Mulțumesc! Le mulțumesc și impacților de la Tușnad, care ne-au așteptat în frig la finișul de la Miercurea Ciuc, ca să ne încălzească cu zâmbetele în îmbrățișarea lor!
Pe Horia Trifu l-am cunoscut la NCN, pe vremea când mă ocupam de Mesagerul. Mai apoi am fost colegi la Transilvania LIVE, era regizor de emisie, însă n-am apucat să lucrăm prea mult împreună pentru că, la un moment dat, a plecat la Sebeș. Colegii se întrebau „oare ce l-a apucat?”, dar eu l-am înțeles perfect, pentru că făcusem oarecum la fel – după 5 ani petrecuți în București între 2005 și 2010, m-a tras ața înapoi acasă. Și nu regret nici o secundă. „Am locuit la Cluj 10 ani, dar am lăsat blocul din Apahida și m-am mutat la Sebeș, ca să îmi cresc copiii în casa părintească… Le-am construit în gradină trei filigorii de lemn, tobogane, suprafețe mari de joaca. Cred că se simt bine. Eu cu soția asta simțim. Fetița a împlinit 5 iar băiatul va face 3”, povestește Horia.
De ce vă povestesc toate lucrurile astea despre el? Pentru că întotdeauna mă bucur când mai aflu de câte un prieten care-a trecut to the round side of the force – între 23 și 25 septembrie a organizat prime ediție a „Șureanu Bike Fest”, „combinația perfectă între munte, aventură și oameni care împărtășesc aceeași pasiune: pedalatul!”. Sper că fiu acolo la ediția a II-a! Până atunci, i-am trimis lui Horia câteva întrebări despre toată această aventură. Citiți și voi ce-a ieșit:
De cât timp biciclești?
Biciclesc de când eram copil, ca toți copii care au crescut în „provincie”. În ultimul an însă am văzut tot mai mulți prieteni practicând tot mai serios acest sport îmbinat cu relaxarea, așa că am decis să îmi achiziționez și eu o biță…un MTB second hand, care și așa a fost destul de scump. Am început cu trasee de 20 km, apoi 30, ajungând la 65. Apoi au urmat cățărările. Prima nu prea mare, ultima, aproape jumăte din Transalpina 🙂
Cât e de numeroasă comunitate de cicliști de la Sebeș/Alba?
În zona Sebeș-Alba există o comunitate în continuă creștere, avem și profesioniști care pedalează lejer 100 km/zi, 3 zile pe săptămână, dar avem și începători și bikeri medii, așa cum sunt eu, care așteaptă weekendul pentru a evada. Cea mai mare comunitatea e în Alba, clubul Bicherul – a organizat în această toamnă Mamut Race, cu sloganul „Pedalează în cealaltă capitală”.
Cum ți-a venit ideea organizării ”Șureanu Bike Fest”? Cum s-au pus lucrurile în mișcare?
Observând că acest fenomen e într-o continuă creștere, m-am gândit să pun de un concurs într-o zonă dragă mie, Munții Șureanu. Știam că cei de la județ (CJ și CL Alba) organizaseră acum 2 ani o astfel de competiție, pe ceva programe de promovare a județului… nu stiu sigur dacă fonduri europene sau nu… Și mi-am zis… cât de greu poate fi?! Hai să încerc.
Câți oameni sunt implicați în toată povestea asta și cum ați lucrat pentru prima ediție?
Mi-am format o echipă de 3 oameni (un coleg de la job care are cabană în Luncile Prigoanei, locul de start/finiș al concursului, și un vecin de-al lui, tot așa, cu cabană în Luncile Prigoanei, dar care locuiește acolo). În 12 august le-am prezentat colegiilor ideea și le-am zis că o să fie mult de lucru, dar dacă o să reușim, practic vom atrage turiștii în zonă in extrasezon. La ei e plin de turiști iarna când este zăpadă și vara când e cald. Toamna mai puțini. Am creat un „to do list” care avea la început 30 pucte și am început să trimitem cereri. Menționez că eu am o Asociație numită Centrul de Educație Ecologică Muhlbach Sebeș, iar din cei 2% strânși din anul precedent se adunase suma de 2.000 ron. Credeam că o să fie suficient :). Credeam…. În 16 august am dat drumul primelor 2 cereri, către Romsilva, pentru a ne putea desfășura traseul pe drumurile forestiere și către Primăria Șugag, pentru a primii scena din Luncile Prigoanei și Stâna Europeană pentru a caza voluntarii. Două săptămâni mai târziu curățam traseul prin pădure și umblam după sponsori. Nu aveam încă aprobarea de la Romsilva. Undeva aproape de 1 septembrie a venit și aprobarea. Eram foarte aproape de a renunța la acest concurs. După ce am primit aprobarea de la Primărie și de la Romsilva, am început să promovez pagina de facebook a evenimentului, să umblu serios după sponsori, să lucram din greu la marcarea traseului, la printat bannere…lista de to do a devenit mult mai mare…50-60 puncte. Când am făcut afișul a fost un alt moment important… aveam 6 sponsori și după calculele mele bugetul ajungea la limită. Atunci am hotărât să pun taxa de participare 20 ron și să le ofer concurenților un balmoș gratis. E acea mâncare de la stână, tradițională, din făină de mămăligă, lapte, unt, caș și multă dragoste. Totul a decurs normal până înainte cu o săptămână, când am realizat că mai sunt foarte multe de făcut și timp puțin. Am urcat de miercuri la munte, proba principala fiind vineri…. am lucrat 12 ore/zi pentru a termina de marcat și curățat traseul, 22,2 km, cu 4 urcări grele și 3 coborâri, ultima prin pădure. Ca să fie „cu detoate :)” miercuri seara a nins…și mulți s-au speriat când au văzut pe rețelele de socializare și la tv că în zonă potecile sunt albe. În cele 2 zile de marcaj am umblat în pantaloni scurți, astfel încât orice postare pe facebook să dea de înțeles că vremea e ok și ninsoarea a fost ceva trecător. Vineri seara au ajuns și voluntarii, prietenii mei din Sebeș, 5 familii tinere cu care ieșim frecvent. Fiecare știa +- ce are de făcut. Am creat niște puncte de informare și hidratare. Fiecare 2 voluntari trebuiau să acopere un astfel de punct și să facă poze concurenților. Vineri seara târziu, spre 11 pm a ajuns și salvamontul cu jandarmeria, de atunci stresul a scăzut considerabil. Eu aveam plătită o ambulanță privată să fie la fața locului, dar nu știam dacă voi beneficia și de sprijinul salvamontului și jandarmeriei….cărora le scrisesem cu vreo 2-3 săptămâni înainte. După ce a ajuns Salvamontul, le-am prezentat layoutul, ne-au felicitat pentru organizare, ne-au dat stații (de-alea profi) astfel încât să comunicăm foarte ușor cu toate punctele de pe traseu. Tot vineri noaptea, pe la 11:30-12 a ajuns și dj-ul. L-am rugat să monteze luminile… scena arăta excelent cu toate banerele și luminile instalate. Pe lânga Radu, sprijinul meu din Luncile Prigoanei, și Ștefan, colegul și prietenul meu, am beneficiat și de sprijinul Flaviei, Președinta Asociației Turistice Munții Șureanu căreia îi mulțumesc și pentru sponsorizare și pentru promovare și ajutor în ziua evenimentului. Eu le-am spus de la inceput că o să ne certăm… lucru care s-a și întâmplat de câteva ori. Dar per total, pentru prima ediție, nu ne putem reproșa nimic. Nici alții nu au găsit ninic de reproșat.
Câți oameni au participat? Cum au apreciat traseul?
Se face dimineață, sâmbătă, 24 sept… încet-încet apare concurent după concurent, toți foarte profi îmbrăcați și echipați. Crește inima în mine. La 11 vreau să dau startul, așa că Radu pleacă pe traseu împreună cu Salvamontul și Jandarmeria pentru a ocupa pozițiile stabilite… Lumea se tot înscrie… înainte cu doi ani, când a fost organizat de CJ și CL Alba, evenimentul a numărat 18 participanți. Mizam pe mai mult… era un fel de target… însă vremea de miercuri mă speria… Arunc o privire pe listele de înscrieri, de care se ocupau „doamnele nostre” și văd 28… era 11 fără 10….trebuia să încep ședința tehnică. Încep, le explic traseul, le amintesc de regulament, de declarația pe proprie răspundere… mai fac o probă de stație cu punctele de control… și hop se face 10.58. Când să dau startul, mai apare o mașină…. îi înregistrez repede pe participanți , le dau număr și îi așez la start… e 11 fix și începe prima ediție a Șureanu Bike Fest… muzică bună, tare, soare, lume faină și START. 34 concurenți pleacă în goană pe traseu. Se face liniște, rog pe dj să reduca volumul… le-am dat drumul …sper să fie ok… Apoi aud pe stații: „primii 3 concurenți au trecut de punctul 1”. Seara am făcut traseul pe ATV în 55 de minute. Mă gândeam că pentru bicicliști o să dureze minim o oră jumate. Se aude iarăși stația….primi 3 concurenți au trecut de punctul 2, 3, apoi 4, 5… deja îi așteptam la sosire… Pregătim diplomele și medaliile… Primii 2 ajung după 1h03″. Mi se pare incredibil. Apoi, la 1h și 6 min ajunge și al 3-lea….pe pan! A parcurs ultimii 3 km pe pană, fiind depășit de ceilalți doi pe această parte a traseului!!! Apoi curg, unul după altul, toți concurenții… Sorin, care înainte cu o zi împlinise 50 ani, ajunge primul la categoria 35+. Bravo lui! Ajung și fetele. După 2 ore jumate, toată lumea e jos. Începem să servim concurenții cu fructe și balmoș. La 13.30 dam startul în proba pentru copii. Kinderi între 2 și 9 ani se pun la linia de start. Toți câștigă aur (noroc că am pregătit mai multe medalii). Începe premierea… la 14 urcăm copii pe scenă, apoi fetele, apoi 35+, apoi sub 35 – categoria principală. Toată lumea aplaudă…felicităm câștigătorii și primim felicitări din partea lor. Se lasă iar liniștea peste punctul central al evenimentului. Seara ne adunăm iar, facem foc de tabără, bem vin fiert și mâncăm cârnăciori pe grătar…și dansăm…până în noapte. Duminică proba de sprint coborâre, 5 km, doar 6 participanți se înscriu, 3 din ziua precedentă și 3 noi. Proba durează doar 9 minute, startul se dă la interval de 1 min. La 11 30 e gata totul… ne felicităm pentru organizare și ne apucăm de adunat deșeuri și de făcut curat.
Această prezentare necesită JavaScript.
Există posibilități de cazare în zonă?
Zona Luncile Prigoanei – Poarta Raiului are un potențial imens. Pârtiile de schi situate la 5 km dar și lacul de acumulare Oașa, Transalpina, sunt ca un magnet pentru turiști. În Luncile Prigoanei există mai multe unități de cazare de la 1 margaretă, până la 4 margarete, printre care Hanul Lui Marin, Cabana Gențiana, Cabana Nuța, Vila Viki, Cabana Ama, toate au pagină de facebook, pentru cine e curios. În Poarta Raiului există doar unități hoteliere cu mai multe camere. Primul și cel mai frumos hotel de aici, Hotel Sf Petru te așteaptă cu piscină și spa, iarna după schi sau vara, după o tură hardcore pe biță. Și la Pensiunea Șureanu Poarta Raiului se poate sta – nota de 9,5 pe booking spune tot.
Care sunt planurile pentru viitor?
Planurile noastre de viitor sunt organizarea unei ediții de șes, în primăvară, în zona Alba-Sebeș iar în august ediția a 2-a a Șureanu BikeFest.
Care crezi că sunt principalele piedici în promovarea ciclismului ca sport de masă în România?
Cred că cea mai mare piedică e lipsa infrastructurii… în oraș lipsesc pistele de bicicletă, între orașe și sate lipsesc pistele marcate și cu indicatoare, exact ca în Germania sau alte țări europene. La munte, frica de a te pierde, lipsa unităților care să închirieze biciclete, lipsa suporților de bicicleta pentru a-ți duce bița până sus…. și lipsa de ajutor din partea hotelurilor… gen „arrived by bike, 10% off”, eu așa o văd. Vreau să accesez fonduri anul viitor și să marchez cel putin 20 km în zona Șureanu, cu ajutorul asociației pe care o dețin, astfel încât să devină prima zona cu o densitate mare de trasee din țara.
De ce ar fi bine ca fiecare om să urce măcar o dată pe bicicletă?
Pentru cei care încă nu au pedalat, le sugerez să încerce. Încet, distanțe scurte și apoi tot mai dificil. Pentru mine, a-ți învinge frica de a umbla prin pădure pe bicicletă, de a coborî tare un traseu de downhill sau de a urca o pantă imposibilă a fost ca un test psihologic, pe care l-am trecut cu bucurie .
Mai mult ca perfectul 