Destul. Învățăturile unui tată pentru fiica lui.

Mi-a fost teamă de ceea ce are să se întâmple, pentru că nu credeam că o să am putere să-i fiu sprijin până la final. Dar am putut. L-am ținut de mână până când respirația lui, din ce în ce mai rară, s-a stins de tot. Iar după, i-am închis ochii, l-am bărbierit și l-am spălat și am fost recunoscătoare pentru fiecare gest care m-a ajutat să-mi iau rămas bun. Nu știu dacă m-a auzit, dar ăsta este ultimul lucru pe care i l-am spus, cât încă mai respira: „Să ne aștepți și pe noi, ticule!”.

Așa îi spuneam, pentru că așa ne-a învățat el, când eram mici: „Hai la ticu!”.

Cel mai mult îmi plăcea când se juca seara cu noi, înainte de culcare. Stătea întins pe pat și ne ridica până îi ajungeau brațele, și ne vântura în aer – eram avioane. Se prefăcea că râde, iar hohotele lui declanșau o cascadă de râs adevărat, care ne molipsea pe toți. Ne făcea un iglu din plapumă – pe vremea aia aveam plapume tari, făcute în casă, din lână și mătase – și ne întâmpina la ieșire: „Iese ursu din colibă, cu cercei de mămăligă….”. Nu ne mai încăpea patul, casa și totă lumea, câtă vreme eram urși…

Avea un stil al lui de a ofta. Nu spunea, ca noi toți, „Ioi!”, sau „Vai!”; spunea ”Ho, ho, ho!”. Nu am sesizat asta până când nu mi-a atras atenția Bb, cu ochii mijind a zâmbet și bărbia îndreptată spre el -„Moș Crăciun”. Și mai avea ticu o vorbă care i-a plăcut filosofului meu: „Feștecare cu treaba lui!”. Bine, era mai mult teoretic, pentru că, în practică, se băga destul de des peste „treaba” noastră, dându-ne sfaturi despre ce și cum să facem :).

Eu am luat de la el, în afară de nas, buze și sfătoșaguri, un cuvânt: „destul”. Pe care el îl folosea dinainte să fie pe toate blogurile de psihologie și dezvoltare personală, sub forma „you are enough”.

”Îți place la noi ticu?”. ”Îi destul de fain”.

”Cum te simți astăzi, ticu?”. ”Destul de bine”.

”Ticu, nu putem să te mai vizităm la spital, de azi încolo, că-i pandemie”. ”Destul de rău”.

Destul. Nu e nevoie de mai mult.

Viața a vrut ca pe final să sufere dincolo de orice limite ale lui destul. În ultima săptămână a fost ca un om care se îneacă – s-a chinuit pentru fiecare gură de oxigen*. Spunea, însă, că nu-l doare. Și nu voia decât să-l ținem de mână și să ne aplecăm, din când în când, deasupra lui. Să ne vadă. Atât i-a fost destul.

* Tatăl meu a fost diagnosticat acum un an cu cancer pulmonar, care pe final a metastazat în oase și mușchi. Când era tânăr a avut o boală de plămâni, dar poate că, dacă nu ar fi fumat 30 de ani, nu s-ar fi întâmplat așa. Care fumați, poate vă gândiți mai bine…