N-am reușit să citesc 30 de cărți, nici să alerg la maraton, nici să ajung la 60 de kg. M-am culcat pe-o ureche imediat ce am făcut lista de to do-uri, înainte de Revelionul 2018. Așa suntem noi oamenii, avem impresia că, dacă le punem pe hârtie, lucrurile se vor întâmpla de la sine…
Într-un moment de reflecție, la final de mai, pe când mă întorceam din Maramureș, am realizat că ceva nu e în regulă, la cum se desfășoară viața mea… De-abia citisem trei cărți, alergasem cam 100 de km (dar nici o tură mai lungă de 12 – deci bye-bye maraton) și pedalasem puțin peste 600 de km, lucru pe care altă dată l-aș fi făcut în două weekend-uri. Și nu era doar asta.
Sunt obișnuită să mă trezesc dimineața nerăbdătoare să mă apuc de ceea ce așteaptă să fie făcut. Așa știu că e ce trebuie pentru suflet. Ori atunci, la final de mai, mi-am dat seama că diminețile mele nu mai prea erau așa. Mă trezeam cu o ușoară lehamite la gândul că mă așteaptă din nou discuții nesfârșite cu oameni care au impresia că se pricep la toate. În fiecare zi repetam același drum și nu ajungeam niciunde. Noaptea tresăream din somn, cu sentimentul concret ca cimentul că am uitat să fac ceva important. Mă simțeam asemenei călugărului de la Nicula, care s-a trezit într-o noapte împietrit în așternut din cauza unui diavol care-și ținea arătătorul pe vârful nasului său. Eram irascibilă, constant nemulțumită, incapabilă să mă mai bucur de câte-o reușită, incapabilă să respir (îmi pare rău, Bb, că te-am chinuit). Nu vedeam pădurea de copaci sau, mai bine spus, nu vedeam că m-am rătăcit de la cărarea pe care mi-am ales-o să mă poarte printre frumusețile lumii. Nu mai găseam rost în ceea ce trebuia să fac zilnic; nu mai eram convinsă că sunt în barca potrivită. Dar au mai trecut câteva luni până când am fost capabilă să văd goliciunea împăratului îngâmfat.
În căutarea sensului, m-am reapucat de scris. Pusesem asta pe pauză, la final de 2017, ca să am – speram eu – mai puține deadline-uri și motive de stress. Dar nu la scris ar fi trebuit să renunț… Am descoperit cât e de greu să găsești cele mai potrivite cuvinte. Am descoperit că mi-e frică. E sentimentul pe care-l am în fiecare primăvară când scot pentru prima dată cursiera la șosea. (Încă mi-e foarte greu să scriu, deși am redescoperit cu o imensă bucurie discuțiile cu oamenii! În fiecare om pe care-l întâlnesc văd câte o poveste, de parcă aș fi Bilmunda lui Saramago… ). Mă simțeam ca o oală sub presiune, așa că nu a trecut mult până să deau pe-afară. În iulie s-a produs declicul. Am decis să renunț la principalul angajament pe care-l aveam. Fără plasă de siguranță. Fără planuri de viitor.
Și în momentul acela, în care am renunțat la orice fel de așteptare, s-au întâmplat: o căzătură cu bicicleta în care mi-am rupt o coastă și-am crezut că mor (n-am putut să respir cam un minut), #CelMaiMare100 (dovada că există lucruri magice pe care le pot ajuta să se întâmple) și o revoltă a corpului meu care a decis că e alergic (încă nu știu la ce, sper că nu la ipocriți, că va fi cam greu să-i evit :D).
Viața are propria strategie de a te re-aduce pe cărare. Pe final de an, în timp ce îmi inventariez petele de pe corp și fac liste cu lucrurile pe care le mănânc și cu substanțele cu care intru în contact, am redescoperit bucuria vulnerabilității. Am lenevit mai mult dimineața. Am procrastinat. Am citit la greu. Am mâncat înghețată. Fără să mă simt vinovată sau îngrijorată (am amânat îngrijorările pe ianuarie, so – to be continued :D). Mi-am acordat timp. Dar – cel mai important – am acordat timp oamenilor buni și adevărați din jurul meu. Pentru că e bine să îi ai alături.
Este extraordinar să poți să-ți dai un restart, la jumătatea vieții (dacă e să iau media până la care trăiesc găbudenii). Așa că mulțumesc, 2018!
2019 – de-abia aștept să văd cum îmi dai peste cap gândurile pe care le am pentru tine :D.
Mai mult ca perfectul 