O zi în siguranță cu Shimano

Ziua mea a venit mai devreme, anul ăsta, pentru că la început de martie au ajuns la Cluj pantofii comandați de Bb pentru bicicleta mea de munte. O pereche de Shimano tare simpatici, solizi, de încredere, numai buni de ieșit outside 🙂

Pe când deschideam, nerăbdătoare, cutia, nu mă gândeam decât că de acum încolo nu o să-mi mai scape piciorul de pe pedale când mi-e lumea mai dragă și – cel mai important – că o să reușesc să-mi optimizez efortul și poate în felul ăsta  nu voi mai rămâne în urmă TOT TIMPUL, în turele cu Bb.

Pantofii i-am primit vineri, iar aseară am și fost la Bike44, unde Iustin mi-a instalat noile pedale. Tare ciudate – mici, înguste, aproape rotunde! Am pedalat cu chiu cu vai până acasă, cu pantofi normali, și după ce Bb mi-a pus plăcuțele pe Shimano am făcut înăuntru câteva prinderi și desprinderi de probă. Gata! Ce poate fi atât de greu?! Doar m-am antrenat toată iarna, pe trainer, cu pantofi de ciclism (Furiosa, bicicleta mea de șosea, a primit pantofi dinainte de sărbători).

Dimineața de azi m-a luat însă prin surprindere. În primul rând pentru că a plouat peste noapte și s-a udat pe jos. „Minunat! Să se vadă pe pantaloni, dacă cad!”, mi-am spus. În spatele blocului, am avut parte de a doua surpriză – în situații de criză reală nu pun jos piciorul drept, pe care-l exersasem mai mult de cu seară, ci stângul!!! Inițial am pus lucrul ăsta pe seama panicii, dar când s-a întâmplat a doua oară, după 500 de m, mi-am dat seama că pur și simplu reținusem greșit cum îmi folosesc picioarele. V-ați împiedicat vreodată în timp ce vă țineați mâinile înfipte adânc în buzunar? Cam așa e și senzația pe care o ai atunci când îți vine să pui piciorul jos din șa și nu poți… Dintr-o dată uiți toată teoria cu rotirea pantofului și începi să smulgi frenetic piciorul din pedală (și, dacă ești Elena, începi să emiți și niște „înalte” care nu fac decât să amplifice panica). Spre norocul meu, stilul smuls mi-a reușit la această primă ieșire și nu am apucat să testez consistența noroiului.

Bineînțeles că nu am dat ture în jurul blocului înainte să mă pornesc la drum, cum sugerase Bb (eu întotdeauna știu mai bine! :D), dar l-am ascultat și am încercat să-mi desprind pantoful înainte de opririle predictibile, just in case. A fost un sfat bun, care m-a salvat de la panică înainte de trecerile de pietoni sau la intersecția cu străduțe impredictibile.

Oricum, până am ajuns la birou, cred că am slăbit un kil. Altfel nu-mi explic de ce am avut sentimentul că-mi cad pantalonii de pe mine… Să fi fost mersul? Exact asta lipsea pașilor mei de rață – niște tălpi rigide care să-mi „corecteze” postura. Stați liniștiți: în sertarele biroului meu găsești orice, inclusiv o pereche de pantofi obișnuiți, pe care să-i port până la finalul zilei, când am din nou întâlnire cu Shimano.

Una peste alta, sunt fericită că deocamdată am scăpat de o căzătură – vineri merg la un bal și o vânătaie nu merge foarte bine cu rochie de seară. Pe aia din genunchi pe care mi-am făcut-o aseară indoors, pe când mă sprijineam de perete să nu cad, o s-o camuflez cu fond de ten 😉