Îl chema Ionuț Iancu. Și nu am mai apucat să-i mulțumesc…

În urmă cu nici o lună am pedalat pentru IMPACT la Ciclaton. Cinci cauze educaționale; cinci zile; 760 de km prin Moldova. A fost greu, dar nespus de frumos. Pentru că am cunoscut locuri noi, oameni noi, lucruri noi despre mine.

Și l-am cunoscut și pe Ionuț Iancu. Eram în a treia zi de tur, mergeam de la Suceava la Iași, iar el s-a lipit de pluton undeva pe traseu. Probabil ieșise cu prieteni la o tură obișnuită, dar n-a rezistat atmosferei ciclatoniste… Eu eram destul de distrasă, pentru că știam că la Iași ne așteaptă impacții și aveam emoții la gândul întâlnirii dintre cicliști și ei. În majoritatea timpului la Ciclaton m-am simțit ca un ciclist, dar în ziua aceea nu reușeam să scap de sentimentul că sunt, de fapt, reprezentantul uneia dintre cauzele educaționale sprijinite și trăiam cu sentimentul că trebuie să fac ceva ca lucrurile să iasă bine. Și au ieșit (fără ca eu să fac ceva). Stresul și emoțiile s-au adăugat oboselii pedalatului – avem deja peste 400 de km în picioare – iar după întâlnire mi-a fost foarte greu să mai parcurg ultimii 10 km până la cazare. Mai ales că am avut de urcat un deal al naibii de mare. Se făcea întuneric și frig și toți cicliștii erau nerăbdători să ajungă la hotel. Eu simțeam însă că pedalez în gol. Atunci i-am auzit glasul. M-a întrebat dacă cred că putem pedala în tandem, să mă ajute să urc. Mă mai ajutaseră și alți cicliști dar, spre deosebire de ei, el nu și-a pus mâna pe spatele meu, ci a apucat șaua, lucru care m-a făcut, evident, să mă dezechilibrez. S-a precipitat să-mi explice cum să pedalez, a glumit, s-a mirat, iar la final s-a adaptat el pedalatului meu nesigur. Dar nu m-a lăsat. A stat lângă mine tot dealul ăla, cu mâna o sprijinea pe Furiosa, cu accentul lui șugubăț pe mine. La finiș a dispărut la fel de discret cum s-a alăturat grupului nostru pestriț.

Ne-am reîntâlnit a doua zi, pentru că s-a înscris la tur ca temerar și-a pedalat alături de noi pe un segment de drum, iar întâmplarea ne-a așezat unul lângă altul la masa de prânz, la Roman. S-a minunat de garoafa roșie pe care am primit-o de la unul dintre impacții veniți să ne întâmpine și am povestit mărunțișuri. L-am simțit modest, pasionat, cald, de nădejde. Ca un pulovăr de lână pe care-l pui iarna pe umeri. Mi-a spus că speră ca anul viitor să participe la tot turul, iar eu l-am încurajat cu entuziasm. E genul de ciclist alături de care îți dorești să mai pedalezi. N-am făcut cunoștință propriu zis, pentru că la Ciclaton afli cum îi cheamă pe oameni pe traseu, pe măsură ce te intersectezi cu ei. Mi-am zis că am timp să-i aflu numele, cu ajutorul comunității de cicliști care m-a adoptat, și să-i mulțumesc așa cum se cuvine pentru că m-a ajutat.

Dar n-am mai avut. Pe grupul nostru de cicliști de tur a trăznit ieri, din senin: „Ionuț Iancu (simpaticul ieșean cu mustăcioară care ne-a însoțit 2 zile anul acesta) a fost accidentat de o mașină și din păcate nu a supraviețuit  Dumnezeu să-l odihnească… eu unul nu prea pot să îmi revin…”.

Atât de nedrept.

14633223_1142908179124854_4347948356829719486_o

Eu îți mulțumesc, Ionuț, chiar dacă ar putea părea prea târziu. Și te asigur că anul viitor vei pedala la Ciclaton, în tandem cu mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s